Calatoria italiana - Partea a III-a: Verona, orasul nemuritoarei iubiri

urmare de aici

Periplul nostru italian, ne poarta acum pasii catre Verona, orasul marilor iubiri, a lui Romeo si Julieta, facut atat de celebru de catre Shakespeare, prin nemuritoarea sa opera. Shakespeare, care, in treacat fie spus, se pare ca n-a calcat nicio zi din viata lui in Verona.
Noi ne prefacem a crede ca da, dar stim ca Verona inseamna mult mai mult decat atat si asta vom incerca sa descoperim in putinul timp pe care-l mai avem la dispozitie, adica mai putin de o zi.

Eram curioasa sa vad cat de tare m-ar putea surprinde Verona dupa ceea ce am vazut la Venezia si am avut placerea sa constat ca nu numai ca Verona a reusit sa faca acest lucru, dar si-a facut loc cu desavarsire in inima mea, pentru totdeauna. Pentru ca Verona, m-a impresionat mult mai mult decat Venezia insasi. M-as intoarce oricand acolo, chiar de-ar fi sa nu mai pot vedea Venezia inca o data. Poate ma hazardez spunand toate astea, dar gandindu-ma inapoi in timp, am realizat ca asta mi s-a intiparit in minte atunci.

Despre leucemie: De viata si de moarte.

urmare de aici

Ma gandesc de cateva zile c-ar trebui sa continui jurnalul inceput despre lupta mea cu boala, dar ca sa fi facut asta, ar fi trebuit sa am o stare de spirit potrivita. De ce-l mai scriu si pentru cine? Habar nu am, e pur si simplu o marturie a ceea ce mi se intampla, nu o litanie si nici o rugaciune, ci doar fapte pur si simplu...Impanate cu triste adevaruri dar si cu speranta...

As fi ajuns in punctul in care ar fi trebuit sa vorbesc despre chimioterapie, cuvantul de temut dar si aliatul impotriva bolii. N-am sa fac asta azi, doar in putine cuvinte si veti vedea de ce.
Chimioterapia a fost crunta, salbatica si rascolitoare. Mi-a invadat toate fibrele, piana in cele mai adanci unghere si sufletul asemenea. Am razbit insa, cu multa rabdare, cu multa incredere in Dumnezeu, in doctori, in ai mei si-n mine. Asta e tot ce pot sa spun acum, facand un rezumat al ciclului de un an de chimioterapie. Fara detalii tehnice, suparatoare si cumplite acum, caci nu stiu pe cine ar interesa in afara celor bolnavi, care ar avea puterea sa vrea sa afle despre asta.

Calatoria italiana - Partea a II-a: Venezia, La Serenissima Republica

urmare de aici

Ziua a inceput mohorata, cu o vreme care te indeamna mai degraba la lenevire decat la preumblare, insa noi avem alte planuri. Nu avem de gand sa ne lasam toropiti de zapuseala, nici de cerul gri de deasupra noastra, asa ca, plecam in cautare de noi aventuri.

De la Lignano Sabbiadoro pina la Venezia, daca alegi sa-i faci pe autostrada nu sunt decat o suta de kilometri, asa ca in mai putin de o ora, esti acolo. Daca vrei sa mai vezi si alte lucruri, nu te vei duce pe autostrada, ci pe drumul local, care strabate faleza dintre cele doua orase. Noi n-avem insa prea mult timp la dispozitie si in plus, ne asteptam ca aglomeratia veneziana sa ne incarce ziua si asa destul de tare, asa ca alegem drumul cel mai rapid.
In tot raul e si-un bine, caci pe masura ce ne indepartam de Lignano, norii se dau la o parte tot mai mult si pe data isi face aparitia un soare orbitor, aproape ca cel de vara, pe un cerul  albastru patrunzator. Asta nu poate decat sa ne binedispuna si sa ne indrepte ziua inceputa destul de letargic.

Calatoria italiana - Partea I: Cu Adriatica la picioare

urmare de aici

Ideea traversarii Alpilor pe celebra sosea alpina Grossglockner Hochalpenstrasse (vezi site oficial aici), ne-a venit spontan, in timp ce planificam un weekend de vacanta in Germania, intr-una din toamnele anilor trecuti.

Desi vremea se anunta destul de rea si ne temem ca pe inaltimi va ninge chiar, nu abandonam ideea de a ajunge din Austria in Italia trecand prin Alpi, si nu oricum. Punem la cale diverse variante de drum, desi n-avem decat 3 zile in total, de vineri pina duminica seara, cand trebuie sa ne intoarcem. Stim exact de unde plecam si unde trebuie s-ajungem (vezi impresii aici), dar inca nu e sigur ce vom face, odata sositi in Italia. Incotro vom apuca si ce vrem sa vedem?

Freilichtmuseum (Muzeul in aer liber) Glentleiten

urmare de aici

Imi plac muzeele in aer liber. Iti dau posibilitatea de a te plimba prin zone incantatoare, de a respira aerul curat al naturii si in acelasi timp, de a te instrui. Dupa mine,  a petrece timpul intr-un astfel de mod, reprezinta  varianta perfecta pentru cei  in cautare de relaxare, miscare si un pic de cultura.

Nu pot sa-mi infranez pornirea de a scrie astazi despre un frumos muzeu in aer liber, vizitat intr-una din verile trecute si anume, despre Freilichtmuseum Glentleiten din Bavaria.

Despre muzeu

Freilichtmuseum Glentleiten, este cel mai mare muzeu in aer liber din sudul Bavariei. Acesta ofera o intreaga perspectiva asupra vietii rurale a oamenilor din aceasta zona, a arhitecturii si a mediului lor de lucru.

Aici au fost conservate si relocate impreuna cu tot ce se afla in ele, peste saizeci de cladiri originale (locuinte, ferme, ateliere, stane), acestea fiind amplasate in  cadrul unui peisaj amenajat conform mediului si a culturii din care provin.

Pe teren intins pe treizeci si cinci de hectare, te poti plimba vreme de cateva ore, trecand pe rand prin  gradini, paduri si pasuni unde pasc vacute, oi, capre,  aidoma  suratelor din vremuri stravechi. 

De pe dealurile pe care te plimbi, ai o perspectiva superba asupra vecinatatilor, cu lacul Kochelsee si padurile din jur.

Agapia Veche, schitul de la granita dintre arhaic si prezent

urmare de aici

E o zi innorata si cerul e jos, parca pregatindu-se de ploaie, cand ne hotaram sa mergem sa vedem schitul Agapia Veche. Au trecut cateva zile de cand suntem in Moldova si am fost deja la Manastirea Agapia, ba chiar ne-am incumetat spre nord, catre Bucovina.
Astazi insa, fiindca se arata a ploaie, ne hotaram sa stam prin jurul "casei", asa incat la o adica sa ne putem intoarce repede de unde-om fi. Si-asa va fi sa ajungem la Agapia Veche sau Agapia din Deal, numele sub care mai este cunoscut schitul din padure.

Distanta nu e mare, doar vreo doi kilometri avem sa facem din Padurea de Smarald unde stam noi si pina la schit. Ne echipam de ploaie dar nu gros, fiindca in ciuda norilor, afara e destul de zapuseala si pornim.

Cetatea Rupea, precum pasarea Phoenix

urmare de aici

Inca o zi innorata dis de dimineata la Viscri, acolo unde ne-am stabilit „cartierul general” pentru cateva zile (vezi impresii aici ), ceea ce ne determina sa mergem astazi la Rupea, sa vedem cetatea.
Marturisesc ca habar n-am avut ca cetatea a fost restaurata, acest lucru descoperindu-l abia de curand, de cand facem planuri legate de ceea ce avem de vazut in satele sasesti dintre Sighisoara si Brasov.
Trecusem de multe ori prin zona si vazusem pe deal ruinele a ceea ce candva fusese o cetate, dar nu ne-am gandit niciodata sa mergem s-o vedem. Acum, documentandu-ne despre aceste locuri, am ramas placut impresionati de felul in care au reusit s-o restaureze si imediat ne-am spus ca trebuie sa mergem acolo. Vedem ce-om face daca ne va ploua, probabil de vom aciui pe undeva prin Rupea, in cautare de alte obiective turistice.

Casa Richter***, locul primitor din cetatea Sighisoara

In Sighisoara am fost de multe ori, la Festivalul Medieval sau pur si simplu pentru a ne plimba, insa niciodata n-am scris o recenzie despre cetate sau locurile frumoase in care am stat. Probabil o voi face cat de curand, caci o asemena cetate merita toata atentia cuvenita. Cateva poze din "colectia Sighisoara" isi fac cu siguranta loc aici, datorita farmecului unic al acestui oras.

Dimineti fara cuvinte in Padurea de Smarald

 urmare de aici

Si-acum pastrez cu drag si nostalgie amintirea diminetilor din Padurea de Smarald... a aerului pur al muntelui... si roua asternuta pe covorul de frunze imprastiate prin iarba pe care paseam. As vrea sa ma mai intorc candva, fiindca dintre multele locuri pe care le-am colindat, acolo m-am simtit bine, m-am simtit acasa, mi-am simtit spiritul mai sus si mai aproape de Dumnezeu.

Diminetile mele erau simple si mereu la fel. Orice vom fi facut in ziua aceea, in ceea ce ma priveste, dimineata debuta cu acelasi ritual, odata ce l-am descoperit si mi-a placut.

Totul a inceput cam dupa doua zile de sedere in Padurea de Smarald...

Tacerea, cat o mie de cuvinte

De cele mai multe ori nu am probleme in a ma exprima, in a-mi descrie starile si trairile, imi gasesc destul de repede cuvintele. Imi place sa vorbesc, sa comunic, dar cu un rost anume. Nu sunt un om introvertit dar nici contrariul. De fapt, cred ca granita dintre cele doua adjective este subtire si deseori pasesc de-o parte sau de alta a ei. Inseamna oare ca sunt in echilibru? Nu neaparat... Poate ca nu stiu sa le dramuiesc...N-am sa-mi pot da seama probabil, niciodata. Nu stiu cum sa ma caracterizez dar nici nu conteaza prea mult. Pot sa o faca altii, daca vor vrea sa o faca.

Atunci cand am ceva de spus, o spun. Atunci cand vreau sa tac, o fac. De multe ori, tacerea spune mult mai multe si face cat o mie de cuvinte. Asa ca prefer sa tac. Eu cred ca faptele si mai putin spusele ne caracterizeaza pe noi, ca fiinte umane. Felul in care alegem sa ne traim viata, arata mai multe despre noi, decat toate vorbele frumos mestesugite sau zornaite zgomotos.

Pe doua roti, prin gradinile Münchenului

urmare de aici
 
De multa vreme planuim sa ne luam bicicletele cu noi cand venim aici in vacanta, dar nicicum nu reusim s-o facem. Ne gasim scuze de fiecare data, ca e incomod, ca poti inchiria din oras, ca una, ca alta.
Sigur, poti inchiria orice tip de bicicleta vrei, de la unul centrele de inchiriere existente in oras. Chiria se plateste pe ora (intre 2-5 EUR/ persoana) sau pe zi (intre 12-15 EUR/ persoana). Daca inchiriezi pentru o zi, in pretul platit, primesti si ghidul cu harta orasului si a pistelor de biciclete, iar unele centre iti ofera si cate o bautura gratuita sau chiar cate un tichet de masa, de obicei la un biergarten.

Nici de data asta nu ne-am adus bicicletele si iar ne-a parut rau. Acasa, in micul oras in care locuim, distantele sunt atat de mici incat atunci cand ne vine dorul, ne „imbarcam” cu biciclete cu tot in masina si ne luam valea, ... apoi dealurile si muntii. Aici insa, ai la dispozitie o multitudine de trasee si variante pentru a te delecta la o plimbare pe doua roti.

Ceasul meu desteptator (Vestitorul primaverii)

Oricare dintre noi are un ceas desteptator, cu ajutorul caruia se trezeste dimineata. Sau... cel putin asa am auzit ca au majoritatea oamenilor. Ele, ceasurile adica, sunt foarte diferite ca tip, model, design, forma, si-asa mai departe. Sunt ceasuri mecanice ori digitale, ceasuri cu cuc sau chiar pendule din vremea bunicii..., cate si mai cate.

Ceasurile sunt urate de obicei de catre acei dintre noi care le folosim, fiindca au menirea de a ne intrerupe somnul, in chiar cele mai placute momente ale sale. Totusi, de cele mai multe ori deseptatoarele ne sunt indispensabile, caci fara ele n-am putea adeseori, sa ne incepem ziua la timp. E simplu, la fel ca si cu cafeaua, doar ca aceasta din urma e o adevarata placere.

Ei bine, am si eu un ceas desteptator de ceva vreme. Nu eu l-am ales pe el asa cum s-ar putea crede si nici nu mi-am dorit sa am vreun ceas desteptator. El m-a gasit pe mine si-a socotit de cuviinta sa-mi sune desteptarea aproape in fiecare dimineata, vazand ca uneori indraznesc sa atipesc dupa ce zorii au mijit deja.

Medalioane de porc cu doua sosuri

Doamne iarta-ma, ca suntem in Postul Mare, dar ieri am pacatuit. Atat de tare ne-am destrabalat, culinar vorbind, incat am gatit si-am mancat carne. Si branza...si smantana cu unt...si...vin... Bine, au fost si ceva legume pe langa, dar nu mai conteaza, raul a fost facut.

Eu sunt cea mai mare vinovata pentru asta, fiindca m-am dus vineri la macelarie si vazand muschiuletii de porc, nu m-am putut abtine si-am venit acasa, cu doi.
Deoarece l-am pus pe Marius in fata faptului implinit, n-a mai avut incotro si-a trebuit sa-i gateasca si sa pacatuim. Asa ca, sunt de doua ori vinovata: o data ca am mancat carne si a doua oara, ca l-am ispitit si pe el.

A strambat putin din nas cand i-am spus, dar dupa vreo jumate de ora a inceput sa  se gandeasca deja cum sa-i prepare. A tot cercetat retete dar n-a fost destul de multumit, asa ca pina la urma a inventat/ adaptat/ brevetat ceva si uite ce-a iesit.
Sigur, nu trebuie sa va luati dupa noi, Doamne fereste, dar nu cred ca pacatuiti prea tare daca cititi si eventual incercati dupa post, daca v-a placut.