sâmbătă, 7 martie 2015

Dimineti fara cuvinte in Padurea de Smarald

 urmare de aici

Si-acum pastrez cu drag si nostalgie amintirea diminetilor din Padurea de Smarald... a aerului pur al muntelui... si roua asternuta pe covorul de frunze imprastiate prin iarba pe care paseam. As vrea sa ma mai intorc candva, fiindca dintre multele locuri pe care le-am colindat, acolo m-am simtit bine, m-am simtit acasa, mi-am simtit spiritul mai sus si mai aproape de Dumnezeu.



Diminetile mele erau simple si mereu la fel. Orice vom fi facut in ziua aceea, in ceea ce ma priveste, dimineata debuta cu acelasi ritual, odata ce l-am descoperit si mi-a placut.

Totul a inceput cam dupa doua zile de sedere in Padurea de Smarald...

Ma trezesc dimineata devreme, mereu prima, ca si acasa, ma imbrac in liniste si ies, in timp ce Marius continua sa doarma. In curte e liniste inca, nimeni nu s-a trezit. Aerul diminetii e tare aici langa munte si senzatia placuta de dezmorteala matinala, ma face sa ma scutur de frig.
Primul lucru, cafeaua! Tare, proaspata, aburinda preparata de mine la bucatarie, urmand a fi bauta tot acolo daca e racoare, dar cel mai bine afara, la masa de dub pomii din care se scutura merele de toamna.

 In timp ce ma-ndeletnicesc cu aparatul de cafea, cu cesti si lingurite, aud un zgomot la usa pe care-o lasasem intredeschisa si ma-ntorc. Al, cu figura lui de urs bonom sta in usa si ma priveste. Imi insenineaza deja ziua si ma face sa zambesc. Il privesc in liniste si astept sa vad ce va face. La randu-i, vazand ca nu incerc sa-l scot afara, paseste in bucatarie si vine agale, adulmecand peste tot. Cerceteaza cu privirea in jur sa vada daca e ceva bun pentru el, dar nu descopera nimic deocamdata.
Il iau usurel si cu glas domol il indemn sa ma urmeze, inainte ca cineva sa ne prinda in bucatarie.

Ma asez pe banca de lemn din fata casutei noastre si-mi sorb cafeaua in racoarea diminetii, avandu-l pe Al langa mine. E linistit asa cum l-am cunoscut de la inceput, si-mi da o senzatie de calm si siguranta. Sunt multumita ca nu mai este nimeni aici in afara de noi si ca nu trebuie sa suport zumzaiala de dimineata si vociferarile nimanui.


Al picoteste cu ochii inchisi, in timp ce eu imi savurez cafeaua si fac planuri in gand, pentru ziua de azi. Mai mult ca sigur avem sa mergem iar intr-un loc minunat al Neamtului, dar pentru asta va trebui sa astept sa se trezeasca Marius, caci el este "pilotul" in aceasta aventura.

Ma uit la ceas si vad ca inca e devreme. Ce-as putea face pina la trezirea tuturor? Ce sa fac, asa sunt eu, matinala. Intotdeauna sunt devreme in picioare si astept sa vina momentul cand si  ceilalti isi incep ziua, si-n timpul acesta fac ceea ce-mi place. Citesc, scriu, ascult ori sunt singura cu gandurile mele, cu sine insami. Si cu cafeaua...

Ce-as putea face aici, acum? M-as duce in padure, sa ma plimb, sa simt racoarea diminetii si "roua-n picioare", cum spune un cantec celebru. Ma ridic si privesc inspre padure... Poteca se asterne verde  in fata mea, imbiindu-ma la drum... Pornesc catre padure pentru prima data de cand suntem acolo. La zgomotul facut de mine, Al deschide ochii si ma urmeaza. N-a fost nevoie de niciun cuvant ca sa ma urmeze, pesemne si el are chef de plimbare.

Trecem pe langa casa aflata mai departe-n nemiscare si ajungem aproape de padure. Mai avem putin si va trebui sa trecem peste un fir de apa care rasare de nicaieri din padure si se ascunde mai jos, la fel de nestiut, intre copaci.

Inviorat de perspectiva plimbarii in padure, Al tasneste in fata mea si din cand in cand se opreste si se uita indarat sa vada daca il urmez. In spatele nostru, un fosnet lin si niste pasi usor, abia auziti isi fac simtita prezenta. Ma-ntorc degraba sa vad cine e si nu mica imi este mirarea sa-l vad pe Har, micul pisoi alb. Il astept si vine cu pasii micuti si moi pina langa mine. Se gudura ca de obicei dar nu-l iau in seama. Il intreb in schimb, daca vine cu noi, sus pe deal, unde urca padurea. Se pare ca da, asta vrea, fiindca porneste alaturi de mine. Se opreste insa, cativa metri mai incolo, fiindca am ajuns la paraias.

Catelul sare cu usurinta peste apa subtire, fara sa-i pese de noroiul din jur, dar pisoiul se opreste, parand a cauta ajutor. Desigur, era de asteptat sa nu vrea sa-si murdareasca labutele si blana alba cu noroiul din padure. Ma aplec si-l ridic in brate, trecem paraul si o luam la deal. Putin mai sus il las jos, curioasa sa vad daca va veni. Ma urmeaza, ca sa vezi!

Si uite-asa, trei tovarasi de drum urcam incetisor dealul, in timp ce poteca ramane in urma noastra, tot mai jos. Deasupra noastra crengile copacilor se-nchid, abia mai facand loc luminii sa patrunda.
Al e mereu in fata, se vede ca stie drumul, dar la un moment dat dispare printre copaci lasandu-ma sa ma descurc singura. Pe Har trebuie sa-l astept, caci piciorusele lui micute reusesc mai greu sa treaca peste obstacolele ridicate in calea noastra de pietre, bolovani si busteni cazuti la pamant. Cu toate astea nu se da batut, ci vrea sa-mi arate ce pisoi de isprava este.



Se-aud niste voci printre copaci dar deocamdata nu vad cine este. In continuare nu-l vad pe Al, dar peste cateva zeci de secunde se-aude un latrat care ma face sa intru in panica. Il iau pe Har in brate ca sa castigam timp si ma reped la deal. Putin mai sus, dau de Al care latra, dar nu fioros, la un barbat care coboara pe poteca impreuna cu un copil. Copilasul e temator dar se pare ca omul il cunoaste pe Al, fiindca il striga pe nume si catelul se domoleste de indata.

Ne salutam si-mi spune  ca e vecinul de mai sus de padure si ca il stie foarte bine pe Al si pe stapanii lui. Ne despartim apoi, in timp ce barbatul o ia la vale prin padure, iar eu impreuna cu tovarasii mei continuam urcusul.
Dar ce sa vezi, ca dintr-o data, pisoiul imi sare din brate si-o ia la sanatoasa inapoi! Raman uitandu-ma dupa el si spunandu-i lui Al, asa ca pentru mine, ca pisica tot pisica ramane. Ma priveste ca si cand ar fi stiut ca asa se va intampla si apoi ne continuam drumul in doi.

Sus, in luminis, padurea se termina si face loc unei poienite destul de largi. Odata ajunsi, Al imi arata ca nu se afla pentru prima data aici. Da ocol poienii, apoi se opreste dintr-o data si priveste tinta intr-un loc si incepe sa scormoneasca in cautare de ... comori numai de el stiute.



Il las sa-si faca de cap in timp ce-l privesc amuzata. Ma apropiu de locul cu pricina sa vad daca-i vorba despre un musuroi de furnici, dar nici pomeneala. Nu e nimic deosebit in locul scormonit, ci doar pamantul scos afara de Al si somoioage uscate de iarba smulse si aruncate cat colo.
Aveam sa constat mai tarziu ca asta e distractia lui preferata in poienita. Deocamdata insa, trebuie sa coboram caci s-a facut tarziu si probabil ceilalti s-au trezit deja. In plus, trebuie sa vedem si ce-i cu pisoiul pierdut pe traseu, apoi sa ne vedem de-ale noastre.

Plecam inapoi pe drumul pe care am venit si in scurt timp ajungem jos. Strabatem poteca iar si in timp ce trecem pe langa casa, de dupa un colt se iveste hotul de pisic. Se apropie de mine mieunand si dand sa mi se gudure printre picioare. Il mangai cu drag in timp ce-l dojenesc usor dar sunt multumita c-a ajuns acasa.

Ma paraseste si catelul acum, fiindca pe langa casa isi vede stapanul trebaluind. Ma apropiu si ne salutam, iar el ma intreaba daca am fost sus pe deal,  la plimbare, cu Al. "Da, ii raspund, am fost toti trei, cu pisic cu tot". Rade si-mi spune ca e ceva neobisnuit, fiindca desi Al merge deseori acolo, pisoiul n-a facut-o niciodata.

Ajung in fata casutei si dau de Marius care-si bea cafeaua. Ma-ntreaba unde-am fost si-i istorisesc aventura noastra de dimineata, spunanadu-i ca musai trebuie sa vina si el cu noi intr-una din zile, acolo sus. Plecam apoi intr-una din minunatele noastre calatorii, pentru care am venit aici, in tara lui Creanga si a lui Sadoveanu.

Aveam sa ne intoarcem sus pe deal in multe alte dimineti, doar eu si Al de multe ori, dar si impreuna cu Marius, asa cum ne-a promis.



Sus in poienita, Al urmeaza acelasi ritual binecunoscut deja: adulmeca, scotoceste, scormoneste, cauta cu labele lui puternice, minute in sir, pina la epuizare. N-aveam sa aflam niciodata daca intr-adevar cauta ceva sau e doar bucuria jocului in tarana uscata.
Din cand in cand se-opreste din joaca si-si trage suflarea, prilej pentru mine sa-l alint si sa ma joc cu el. Ma lasa sa-l mangai pe blana proaspat tunsa, "costumul de vara" asa cum i-am spus noi, apoi o ia de la capat.


Odata scormoneala incetata, se transteste la pamant, fix deasupra gaurii sapate si se tavaleste bine de tot in tarana, pina cand blana-i devine gri inspre neagra, aidoma labelor de-atata sapat.

Privim amuzati la joaca lui in timp ce stam pe iarba uscata si-i facem poze. Totul se incheie cand catelul nostru, epuizat de-atata joaca, se ridica din iarba si vine spre noi sa se aseze alaturi, cu limba atarnand de-un cot. E semn ca joaca s-a terminat si ca de-acum putem pleca.











...Dar ritualul acesta de dimineata, mai are o parte secreta, doar de noi trei cunoscuta. De multe ori cand deschidem usa dimineata, il gasim pe Al dormind sau pur si simplu stand tolanit pe prispa noastra, asteptandu-ne. Odata treji, il poftim de fiecare data in casa si-i dam ceva bun. Acest "ceva bun" poate fi aproape orice avem la indemana de mancare, dar de cele mai multe ori, este o simpla felie de paine.

Nu ne-am putut explica niciodata cum de lui Al ii placea atat de mult painea goala sau daca la mijloc era de fapt bucuria intalnirii de dimineata cu noi, contand mai putin ceea ce primea de mancare.
Odata terminata felia, urma o alta, apoi alta... pina cand se satura si nu ne ramane decat sa ne privim intre noi si sa comunicam fara vorbe cu prietenul nostru necuvantator.



Imi place sa cred totusi in a doua varianta, cea a prieteniei dintre noi trei, fiindca de multe ori s-a intamplat ca Al sa treaca pe langa bolul omniprezent in curte, plin cu mancare pentru catei, fara sa-i arunce macar o privire. Ba mai mult, hotul de pisic pe nume Har, se infrupta din bolul cainelui ori de cate ori are ocazia, fara rusine, desi are si el bobitele lui.

Se pare ca o bucata de paine face uneori mai mult decat toate bunatatile din lume... Am invatat adeseori sa pretuiesc prietenia unui tovaras necuvantator, caci ea e la fel de valoroasa, aidoma tovarasiei unui semen.  Ba chiar de multe ori, o-ntrece.
                                                                                                                                                  citeste mai multe despre Padurea de Smarald  aici


2 comentarii:

  1. Foarte frumos,si eu am un caine malamut cu ochii albastrii...unde e asta,unde ati fost...??in ce parte a tarii??

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. La Agapia, judetul Neamt, in Moldova.

      Ștergere