Povestiri din Padurea de Smarald: De la Agapia, la Varatec

urmare de aici  

"De treci codri de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;
Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.

Mihai Eminescu - Calin (file de poveste)

Copil fiind, imi  placeau versurile lui Eminescu despre "codrii de arama" si "padurea de argint" dar nu stiam unde se afla locul acesta de poveste. Aveam sa aflu din manualul de literatura si mai tarziu, sa-l vad cu ochii mei, intr-o excursie facuta cu scoala, in Moldova, undeva la inceputul anilor '80.

Mult mi-am dorit sa ma intorc acolo, dar viata a facut in asa fel incat sa nu ajung aici decat la de 30 de ani distanta.

N-am vazut de asta data "padurea de argint" care, asa cum lesne puteti sa va dati seama, e o padure de mesteceni, dar am fost in "Padurea de Smarald", precum si-n alte locuri minunate ale Moldovei si n-aveam sa regretam alegerea.

Ajunsi pe taramul Neamtului, zile in sir versurile lui Eminescu ne-au insotit pasii pretutindeni in drumurile noastre si au facut ca totul sa para o intoarcere in timp, traita de noi aievea, pe taramul acesta, atat de plin de spiritualitate.

Am hotarat sa ramanem la Agapia, intr-un loc drag noua si de-acolo sa batem drumurile Moldovei, in fiecare zi. Asa aveam sa vedem pe rand, toate locurile frumoase ale tinutului, manastirile vestite in toata lumea: Agapia si Agapia Veche, Varatec, Moldovita, Sucevita, Rasca, Voronet si s-ajungem tocmai sus, in Bucovina, la Putna. Aveam sa mergem la Vanatori, sa vedem casa lui Sadoveanu, insotiti fiind de minunata si nemuritoarea balada a lui Porumbescu, la Ipotesti, pe urmele lui "Nica", sa urcam pe zidurile Cetatii Neamtului... Toate drumurile acestea si povestile lor, ne-au umplut inimile de bucurie si greu ne-a fost cand a trebuit sa le parasim ca sa ne intoarcem acasa.

Desigur ca una dintre primele manastiri vizitate a fost chiar cea de la Agapia, ea fiind la doar o aruncatura de bat de locul unde stam noi. La aproape 3 km de Padurea de Smarald, adica o jumatate de ora de mers cu piciorul, inspre padure, se afla manastirea Agapia Noua, numita asa spre a o deosebi de schitul Agapia Veche, despre care am sa povestesc cu alta ocazie.

Ce ne-a manat inspre Agapia n-a fost neaparat vointa de a ne inchina acolo, caci desi suntem credinciosi, nu suntem practicanti ferventi. Mai degraba dorinta de a vedea locul, picturile lui Grigorescu ce abunda pe peretii manastirii, ne-au facut sa vrem sa o vedem.

Ne-am dus acolo intr-o dimineata de septembrie, cand soarele desi era sus pe cer, nori destul de grosi amenintau sa se sparga asupra noastra si sa ne inunde. N-am luat in seama toate astea, dar ne-am echipat pentru orice-ar fi venit si-am luat drumul Agapiei.

Dac-ar fi sa mergi cu masina, ti-ar ajunge 5 minute sa parcurgi drumul de la marginea satului, unde stam noi, pana la manastire. Noi am ales sa facem drumul acesta pe jos, asa ca, intr-o jumatate de ora l-am strabatut. Nu e nimic spectaculos in asta, caci trebuie sa mergi pe sosea, dar alt drum nu este.

La manastire, lume multa, asa cum era de asteptat. Se intra in grupuri foarte mari sau mici, ori individual, asa ca noi. La poarta, o maicuta vinde bilete de intrare; platim si intram. Manastirea ridicata prin secolul XVII e destul de mare, cu chiliile din jur cu tot, adaposteste peste 300 de maici. Este slujba in biserica dar nu asistam la ea. Ramane doar cateva minute inauntru, pret de o rugaciune si sa admiram frescele lui Grigorescu, apoi iesim.  Locul are ceva aparte si e plin de spiritualitate. Pacat insa, caci din cauza multimii, nu e atat de liniste precum ne-am fi dorit. De jur imprejurul bisericii sunt chiliile maicutelor si pretutindeni muscate rosii ca focul se itesc pe fundalul alb al manastirii, iar in spate e padurea...e superb.

Dam un ocol curtii sa vedem cat mai mult, apoi intram putin si in muzeu, unde admiram exponatele, in mare parte obiecte bisericesti. Grupurile mari de vizitatori se bucura de compania ghidului, in persoana unei maicute, la care mai tragem si noi cu urechea si aflam lucruri deosebit de interesante.

Dupa o vreme iesim din curtea manastirii si trecand prin satul monahal aflat in spatele acesteia, ne indreptam catre Casa Memoriala Alexandru Vlahuta. 

La intrarea pe aleea plina de flori intalnim placuta care ne indica faptul ca aici e locul cautat de noi. Ne indreptam spre casa in timp ce admiram de-o parte si de alta a aleii, trandafirii rosii ca focul, intretinuti cu grija.

Aceasta casa, asa cum spune Wikipedia , a fost ridicata de catre sora scriitorului, ce devenise calugarita la Agapia, in 1880. Aici venea Vlahuta vara pentru a se odihni si a scrie. Casa este totalmente din lemn, care scartaie sub pasii nostri, deja de cand pasim pe cerdacul din fata intrarii. Usa e inchisa dar sub butonul soneriei se afla un bilet care ne indeamna sa sunam. 

Facem asa cum ni se spune si asteptam cuminti in prag. Dupa o vreme, tocmai cand credeam c-avem sa facem cale intoarsa, se aud niste pasi si ni se deschide usa. E o maicuta care ne pofteste prietenoasa inauntru.

Casa este amenajata sub forma de muzeu, cuprinzand diverse obiecte, mobilier, scrieri originale, apartinand lui Vlahuta. In timp ce facem ocolul casei, care de altfel nu e deloc mare, maicuta ne da o multime de informatii despre locul in care ne aflam, despre scriitorul insusi si obiceiurile acestuia, detalii pe care n-am fi avut unde sa le citim.

Odata vizita sfarsita, ne luam la revedere si ne indreptam spre iesirea din sat si totodata din manastire. Suntem hotarati sa strabatem drumul de la Agapia la manastirea Varatec pe jos, prin padure. In timp ce ne socotim asupra a ceea ce aveam sa facem, observam ca norii incepusera sa se adune asupra noastra, dar nu ne vom abate din drum.

Iesim la poarta si o rugam pe maicuta care vinde bilete sa ne indice drumul cautat. Dansa se uita cu superioritate la noi si ne intreaba de ce vrem sa mergem prin padure cand putem foarte bine s-o luam pe drumul principal si-ntr-un sfert de ora, nici macar, cu masina, avem sa fim acolo. "Pentru ca vrem sa mergem pe jos, prin padure", raspundem aproape intr-un glas.

"Dar incaltaminte pentru asa ceva aveti?" intreaba maicuta si totodata se ridica de pe scaunel, sa ne vada mai bine picioarele, din spatele tarabei la care sta. Ii aratam amuzati cu ce suntem incaltati fara sa raspundem. 

"Da, da, asa mai merge" spune ea multumita, apoi continua: "Nu pricep de ce nu mergeti totusi cu masina, sunt opt, chiar noua kilometri pina acolo" zice circumspect si ne priveste cu o spranceana ridicata. 

"Pai, tocmai de-aia" ii raspundem noi si in sfarsit primim indicatiile asteptate. Gata, putem pleca de-acum. O ultima privire catre manastire si-o speranta ca vom mai veni aici, candva.

Parcurgem cam un kilometru inapoi pe drumul pe care am venit, dupa care, avem s-o cotim la drepata, pe drumul care duce in padure.

Nu prea ne pasa daca va ploua sau nu, avem ceea ce ne trebuie la noi si suntem incantati ca prima parte a zilei a fost pe placul nostru.

Pe masura ce ne-apropiem de locul unde din drumul principal se desprinde cel catre padure, deslusesc tot mai clar ca pe marginea drumului, in fata noastra sunt cativa caini. Ca de obicei intru in panica, nu stiu cum vor reactiona la apropierea noastra si la ce sa ma astept, iar Marius incearca sa ma linisteasca, tot ca de obicei.

Incerc sa-mi ascund frica, dar in momentul in care trecem pe langa ei si o luam la dreapta peste un pod, unul din caini, destul de marisor, se ia dupa noi. Mai ca-mi vine s-o rup la fuga, insa instinctul imi spune sa n-o fac. Merg uitandu-ma permanent in spate, iar Marius rade de mine, asteptand sa ma impiedic la un moment dat. Imi tot spune sa nu-mi fac griji, caci nu e maidanez, pare bine ingrijit, precis e al cuiva care locuieste pe marginea drumului pe care am venit.

Catelul nu da semne de agresivitate si se tine la cativa metri departare de noi, insa ne urmeaza neabatut. Ba chiar atunci cand ne oprim sa vedem ce are de gand, se opreste la randu-i si asteapta pina cand pornim, ca s-o faca si el. E clar, nu-i "fioros" imi spun si are de gand sa vina dupa noi...

Pornim mai departe, prin padure, pe drumul care incepe sa urce incetisor, cu cainele in urma noastra. Padurea este deasa, iar umbrisul racoros ne ofera acum adapost, caci in loc de ploaie, soarele si-a rasfrant razele supra Agapiei, in toata puterea sa.

Drumul nu e greu deloc caci e asfaltat si in afara faptului ca in total vom face vreo saisprezece kilometri dus-intors, nu avem nicio mare provocare pe ziua de azi. Pe masura ce inaintam, catelul se-apropie tot mai mult si-si face tot mai mult de lucru pe langa noi, incat pina la urma ajungem sa mergem in paralel cu el. N-ar fi pentru prima oara cand suntem insotiti de vreun catel in drumurile noastre.

Suntem deja la mai mult de jumatate din drum si tovarasul nostru de drum ne insoteste in continuare. Din cand in cand, manati de  curiozitatea de a vedea cum reactioneaza, ne oprim si incercam sa-l trimitem inapoi, cu blandete. Isi cauta ceva de facut prin iarba, pe la marginea drumului, surd, orb, mut, de parca n-am vorbi cu el...

Indraznesc chiar sa pun mana pe el si sa-l mangai, caci imi dau seama ca e un caine bland. Ma lasa sa-l dezmierd si se gudura pe langa mine de placere, cu limba scoasa din cauza caldurii. Imi pare rau ca n-avem putina apa sa-i dam, caci nu stiu cum se face de-am plecat la drum fara s-avem, de data asta. 

La un moment dat o zbugheste in fata si dupa o curba, dispare in tufisuri. Ma gandesc ca poate se va dezlipi de noi si se va intoarce de unde a plecat, dar cand ne-apropiem il vad band dintr-un fir de apa, un paraias izvorat din pietrele de la marginea drumului. Destept catel! Pornim mai departe...

Si vremea trece si drumul se apropie de final. In curand avem sa ajungem la manastirea Varatec si suntem toti trei. Ne punem intrebarea ce va face cand vom ajunge acolo, va intra dupa noi in biserica...?

Nu seamana padurea cu "codrii de arama" si nici cu "padurea de argint", dar e minunat de verde si de frumoasa. Ma bucura ca facem drumul acesta si ca nimeni si nimic nu tulbura linistea acestor locuri.

Ajungem in sfarsit la capatul padurii, la locul de pe deal, unde ni se deschide luminisul in fata ochilor si putem zari pina departe. De sus se poate vedea Agapia si toate dealurile dimprejur strajuite de brazii falnici. Ne oprim sa admiram privelistea...

Drumul coboara apoi pina ajungem la Varatec. E deja trecut de miezul zilei si de unde credeam ca ne va ploua, soarele arde aproape necrutator. Putem vedea deja poarta manastirii, cand catelul "nostru", se opreste dintr-o data locului. Nu spunem nimic ci doar ne departam curiosi de ceea ce va face. 

Ajungem la intrare si privim inapoi... nu e nimeni... nu vine dupa noi. Destept catel, imi spun in gand, recunoscand ca Marius a avut dreptate cand mi-a spus ca se va intoarce singur acasa, la un moment dat.

Pasim pe poarta si suntem in curtea manastirii. Pare mai mare decat Agapia si asa si este, din cele ce aveam sa citim, caci adaposteste 400 de maici. 

Aveam sa ne simtim mai bine aici decat la cealalta manastire, poate datorita faptului ca nu este atat lume la momentul vizitei noastre, ori poate din alte motive... Cert e ca ni s-a parut mult mai frumoasa decat Agapia, desi cele doua manastiri seamana foarte bine, aceeasi organizare, cu biserica in mijloc si chiliile pe margine, aceleasi culori...

Ne asezam putin pe banca sa ne tragem sufletul, in timp ce auzim clopotele care cheama credinciosii in biserica, iar o maicuta bate toaca, anuntand inceperea slujbei.

Lumea se inghesuie inauntru, in timp ce noi dam un ocol curtii ascultand totodata slujba ce rasuna in difuzoarele de pe pereti. E mai multa verdeata aici decat la Agapia si locul pare mai salbatic daca pot sa-l numesc astfel, desi e foarte ingrijit. Probabil e chiar nota aceasta de "salbaticie" naturala alocului, cea care ni-l apropie mai mult de suflet.

Pe una dintre laturi, vedem un foisor cu o statuie dedicata maicutei Safta Brâncoveanu, fosta sotie de boier, una dintre binefacatoarele acestui loc, asa cum scrie Wikipedia:

"Maica Safta Brâncoveanu (1778 - august 1857), fiica lui Teodor Balș și a Zoei Rosetti-Balș (maica Elisabeta Balș), s-a căsătorit în 1793 cu Grigore Brâncoveanu, mare ban al Craiovei, dar nu a avut copii. În 1832, după moartea soțului ei, s-a retras împreună cu mama ei la Mănăstirea Văratec. Fiind din neam de domnitor și având multă avere, ea a făcut multe donații către diferite biserici și mănăstiri, spitale etc. Mănăstirii Văratec i-a donat moșiile Osica și Vlăduleni, veșminte preoțești, acoperăminte cu fir, cărți de cult etc. Și-a topit obiectele de argint făcând din ele ferecături de Evanghelii, îmbrăcăminte la icoane, candele, sfinte vase și postamente de cruci la altar. A murit la 8 august 1857 și a fost înmormântată la Văratec, alături de mormântul mamei sale".

Intram in biserica si ne reculegem un moment, apoi admiram iconostasul si picturile de pe pereti si cupola. Din respect pentru ceea ce se intampla inauntru, ne abtinem de la poze, dar totusi nu ne putem impiedica sa facem doua, pe furis.

Putin mai tarziu iesim in caldura dupa amiezii, cu gand sa gasim mormantul Veronicai Micle, undeva in curte. Din pacate insa, locul e atat de aglomerat, incat nu poti patrunde pur si simplu in apropierea lui, asa ca ne dam batuti. E un motiv in plus, poate, sa revenim aici, candva.

La capatul dupa amiezii, iesim osteniti pe poarta manastirii Varatec si pornim pe drumul catre Padurea de Smarald. Avem sa strabatem indarat cei opt kilometri si ceva si nu va fi chiar usor, chiar daca ii vom face la umbra padurii si avand de data asta apa la noi, luata de la manastire.

Timpul trece insa repede atunci cand te simti bine si odata ne pomenim iarasi in varful dealului, in luminis. Ne oprim sa ne tragem suflarea si sa adunam ultimele imagini cu dealurile dimprejur si asezarile ce par minuscule, din zare.

M-astept tot timpul sa apara de undeva catelul si parca-i simt lipsa acestui prieten venit pe nepusa masa, care ne-a insotit tot drumul catre Varatec, tacut si linistit. 

"Glasul ratiunii", tovarasul meu de drum,  imi spune sa stau linistita, caci e demult acasa, in siguranta. Nu sunt convinsa insa... N-am sa-l mai revad niciodata...

Pe nesimtite ajungem la capat de drum, iesim din padure si ne trezim cu podetul de lemn in fata. Va trebui sa-l trecem doar si vom fi pe drumul principal catre Agapia, de unde mai avem doar un kilometru pina la locul in care stam. Ah, ce zi obositoare si placuta!

Trecem podetul si in timp ce sunt preocupata sa privesc prin lentila aparatului de fotografiat pentru a prinde un instantaneu cu soarele la apus, Marius ma face atenta, sa privesc langa mine.

Las aparatul si-mi indrept privirea inspre ceea ce-mi arata.... E catelul, tovarasul nostru de drum! De unde-a aparut, asa pe nesimtite? Ma aplec si-l mangai, atat de drag imi este, apoi pornim mai departe, cu el alaturi, bineinteles.

Din nou nu ma pot opri sa nu ma-ntreb ce va face cand vom ajunge la Padurea de Smarald dar imi gasesc raspunsul de indata ce vom fi parcurs distanta care ne desparte pina acolo.  Prietenul nostru, la fel ca si la Varatec, odata ajunsi la capat de drum, ne priveste cu ochii blanzi si in timp ce ne saluta cu vesele batai din coada, face cale intoarsa catre casa, in pas repejor.

Ramanem pe marginea drumului sa privim soarele in asfintit... In linistea deplina, pe campul de la marginea drumului, o maicuta isi vegheaza oile aflate la pascut.

Mult mai tarziu, intorsi acasa, ma aflu intr-o zi cu soacra mea in timp ce-i povestesc calatoriile din Moldova. Ajung sa-i istorisesc si povestea drumului de la Agapia la Varatec, insotiti de prietenul nostru necuvantator.

"Stii,imi zice, se spune ca animalele necunoscute pe care le intalnesti si  te insotesc pe drum neconditionat, sunt ingeri de fapt. A fost un inger si a venit sa va calauzeasca si sa va ocroteasca, crezi?"

Desigur, cred...