Păzitorii Padurii de Smarald -Partea a II-a: Noapte si zi

urmare de aici

...Si e din ce mai intuneric...O liniste binecuvantata ne impresoara si nu se mai aude nimic, doar micile zgomote ale noptii, vantul fosnind in brazii inalti din jurul casei, cativa huhurezi in departare... Stam la lumina placuta a felinarelor si povestim vegheati doar de lumina lunii si de Al, care sta cativa metri mai incolo, tolanit pe iarba.

Ne impartasim primele impresii despre locul acesta minunat si ne insotim povestile, unul cu un  pahar de vin bun, celalalt cu o bere rece, desi odata cu inserarea aerul devine destul de racoros. Luam si laptopul la noi (ce ne-am face fara el...), caci trebuie sa facem un plan pentru maine si pentru zilele care urmeaza.

Se face noapte de-acum si nimic nu va mai strapunge intunericul decat razele lunii si  luminitele imprastiate prin iarba precum niste licurici.

Din cand in cand Al tresare prin somn, probabil viseaza, apoi se intinde multumit si motaie mai departe. Departe, in padure, se-aud niste zgomote vesele, facute probabil de o ceata de copii pe care noaptea I-a prins pe deal. Tipetele lor se-aud din ce in ce mai aproape, pe masura ce coboara catre sat. Al ne da de veste ca e vigilent chiar si prin somn, caci ori de cate ori aude cate-un tipat, mormaie nemultumit ca un urs batran si bolboroseste ceva, doar de el insusi inteles.

Mai trece putin si se-aude un fosnet, undeva, in spatele meu. Imi intorc capul speriata, caci m-a luat prin surprindere... daca e cineva? Oamenii astia n-au garduri aici?!

Nici nu gandesc bine, ca Al mi-o ia inainte si tasneste din locul in care sta, trece in goana pe langa noi si se indreapta catre copacii care marginesc paraul din spatele casei. Latra incontinuu si priveste fix, in intuneric. Ma cuprinde spaima... Marius vrea sa mearga sa vada ce e, dar il rog sa nu..."Nu e nimeni, stai linistita, nu vezi ce paznic avem?", imi spune in gluma, dar eu ma tem in continuare.

Peste cateva clipe, spaimele imi sunt mistuite, caci din tufis, calcand cu pasi moi, se furiseaza o pisica... E curioasa, s-ar apropia de noi, cred ca-I miroase a mancare, dar Al nu-I da voie. O latra aprig pina ce pisica isi ia talpasita si dispare in intunericul dintre copaci. Multumit, revine si se aseaza langa bancuta pe care stam. Merita o mangaiere si ceva bun, desigur.

Ii dam ceva din mancarea de pe masa si-l dezmierdam. Se intinde langa noi si in cateva minute adoarme din nou.... Rasuflu usurata, iar m-am speriat degeaba... Treptat insa, pe masura ce timpul trece, parca nu ma mai simt atat de linistita ca la inceput si parca incep sa regret oarecum, ca suntem doar noi.

Ii spun lui Marius ce ma framanta si iarasi rade de mine... Mereu arata inspre Al (care doarme dus), caci in el trebuie sa ne incredem pina dimineata. N-am incotro si-ncerc sa nu ma mai gandesc si-n loc de asta, sa savurez frumusetea serii de care avem parte. In mintea mea incepe sa incolteasca ideea de a nu a mai pleca de-aici in Bucovina, caci locul m-a cucerit definitiv, in putinul timp care s-a scurs de la venirea noastra aici. Rostesc gandul cu voce tare si constat cu bucurie ca si lui Marius ii trecuse prin cap la fel. Nu hotaram nimic deocamdata, vedem ce vom face in cele 3 zile pe care le vom petrece aici. Dar in capul meu, hotararea e aproape luata...

Ce-ar fi sa facem o plimbare prin jur, sa ne dezmortim putin oasele si sa vedem cum arata locul si seara? Zis si facut, ne ridicam sa mergem, iar catelul, odata cu noi. Ne insoteste pina aproape de poarta deschisa, pe care vazand-o, nu are darul sa ma linisteasca deloc. Ma amuza dar ma si calmeaza totusi, cand il vad iesind la poarta si adulmecand intunericul. E un caine de isprava, Al!

Ne intoarcem si Marius se  aseaza pe prispa din lemn a casutei in care stam, avandu-l alaturi pe Al. Scena e atat de faina incat nu ma pot abtine si intru sa iau aparatul de fotografiat si le fac niste poze.

E tarziu deja si ni se face somn, Calatoria a fost lunga, dar frumoasa. Trebuie sa mergem la culcare. Strabatem iarasi curtea pina langa casa, mereu avandu-l pe Al tovaras. Strangem masa in timp ce discutam despre locurile pe unde vom umbla maine, apoi ne intoarcem la casuta, sa ne pregatim de culcare.

Dar oare unde doarme Al? N-am vazut deocamdata nicio casuta sau un loc de dormit pentru el. poate maine, la lumina zilei... Il dezmierdam inca o data si intram inauntru, apoi incuiem usa cu cheia. Slaba consolare insa, caci spaimele imi revin... Daca vine cineva la noapte, stiind ca nu e nimeni acasa...?

Peste cateva minute ma linistesc insa si ne dumirim si unde doarme Al, in clipa cand auzim o bufnitura in usa. Eu bineinteles ma speriu, Marius priveste pe fereastra, apoi imi face semn sa vin. Ma apropiu si privesc pe fereastra...Jos, pe prispa, in fata usii noastre, chiar lipit de ea, sta culcat Al. E clar, aici va dormi la noapte... Nu-mi mai este teama, caci suntem ocrotiti de insusi Păzitorul Padurii de Smarald...

Somnul e lin dar noaptea trece repede si ne trezim de dimineata, in ciripit de pasarele. Deschidem usa, cu grija, sa nu trezim catelul, dar e nu mai e demult acolo. Iesim si noi dupa ceva vreme si plecam in cautarea unei cafele bune, la bucatarie. La intrarea in casa principal, pe iarba, Al sta intins cat e de lung si doarme dus. Il chemam usor, iar el se trezeste si patrundem tustrei in bucatarie. Pare ca e un obisnuit al locului, cu siguranta are voie inauntru, asa ca nu incercam sa-l scoatem afara.



Intram si ramanem perplecsi... Una din ferestre e intredeschisa, iar perdeluta e cazuta intr-o parte... Pe masa din bucatarie, fata de masa e sifonata, un colt e indoit, ca si cand cineva ar fi umblat acolo... Ce s-a intamplat, cine-a fost aici, azi noapte? Dc-a intrat un soarece, un sobolan, ...poate mai rau de-atat?! De ce n-am verificat aseara, inainte de a merge la culcare?

In timp ce ne facem reprosuri si scrutam incaperea cu ochii, cu gandul ca poate vom descoperi intrusul, se-aud pasi afara. E tanara de ieri, care-a venit la treaba, doar e o noua zi si nu toti sunt in vacanta. Ii spunem ce-am gasit in bucatarie si ea rade, apoi arata undeva, in spatele ei. "Nu va faceti probleme, e "Mau", el doarme inauntru. Poate-a umblat putin pe unde nu trebuie".

Privim in directia mainii ei si ne dumirim cine-a fost "intrusul". O blanita alba ca zapada se-apropie cu pasi moi. Se-opreste langa noi si ne arata o privire atat de verde si de nevinovata, incat ne topeste si nu putem decat sa radem. Gata, deja se incolaceste printre picioarele noastre. Privirea aceasta nevinovata aveam s-o vedem multe zile de-acum inainte...

...dar asa cum aveam sa aflam mai tarziu de la stapana Padurii de Smarald, "Mau" nu e de fapt numele lui, a fost alintat doar, asa. Se cheama Har, e un pisoias pe care l-a adoptat de nicaieri si care alaturi de Al, e cel de-al doilea păzitor de nadejde, al locului.

In splendida dimineata plina de aer imbatator cu miresme de mere tarzii, cazute pe jos, ne bem cafeaua in fata casutei noastre. Mai e putin si vom pleca in prima noastra aventura, in aceste tinuturi.
Cele doua blanite albe nu se mai dezlipesc de noi. Al se-aseaza sub un mar si dupa obiceiul lui atipeste sau sta doar cu ochii inchisi si "cugeta", nu-mi dau seama. Cel mic, nici una nici doua, sare direct in bratele lui Marius, care se uita preocupat in calculator (sau se preface)...

M-astept sa-l vanture degraba jos, caci nu-l stiu mare amator de pisici, dar...surpriza! Nu numai ca nu-l da jos, dar incepe sa-l si scarpine, asa incatm in cateva clipe nu se mai aude nimic altceva pe langa ciripitul pasarelelor, decat torsul lui Har, care te-ndeamna la somn. Din nou, merita sa iau aparatul de fotografiat...

Aveam sa petrecem multe dimineti si seri in acelasi fel, caci dupa cum e lesne de inteles, n-am mai plecat din Padurea de Smarald.
In dupa amiaza aceea, au venit si proprietarii, oameni cumsecade si foarte discreti. Le-am spus ca vrem sa petrecem vacanta acolo si s-au bucurat, asa c-am ramas.
Am fost doar noi cu ei si Păzitorii Padurii de Smarald si nimeni si nimic nu ne-a tulburat linistea.

citeste si continuarea aici