De mână cu tata

In 7 ianuarie, ar fi fost ziua de nastere a tatalui meu. Ar fi implinit 77 de ani. N-a fost sa fie asa. A murit pe cand avea doar 39 de ani, iar eu doar 11. De aceea nu am prea multe amintiri cu tatal meu, iar cele pe care le mai am, tind sa se stearga.

In ultimele zile m-am tot gandit la el, am incercat sa-mi amintesc mai multe, dar nu am reusit. De aceea, azi voi scrie despre tata si o voi face, ori de cate ori imi voi aminti cate ceva legat de el. Lucruri bune, amintiri placute, atat. De fapt, putine sunt amintirile despre tatal meu, pentru ca timpul petrecut impreuna a  fost scurt.

Imaginea figurii lui, cu trasaturile in care ma regasesc, se ascunde tot mai mult in memoria mea, pe masura ce trece timpul. Am insa o multime de fotografii cu el, le privesc din cand in cand, cand mi se face dor.

Ce imi mai pot eu aminti despre tata, este ca m-a iubit foarte mult. Mama imi spunea ca din clipa in care m-am nascut, a fost mandru ca are o fata. Pana atunci si-au dorit baiat, dar faptul ca m-am nascut eu, n-a fost o problema. Mi-au gasit repede cate un nume care sa le placa amadurora, m-au imbracat in hainutele in culori potrivite mai degraba unui baietel si asta a fost. M-au crescut si m-au iubit.

Tatal meu era foarte mandru de mine. Ori de cate ori avea ocazia, se lauda cu mine in fata prietenilor si a cunoscutilor. Semanam cu el ca doua picaturi de apa, imi spuneau bunicii, pesemne mandri, la randul lor.

Mai tarziu, dupa ce am mai crescut putin si bunicul a insistat sa iau lectii de pian, apoi mi-a facut cadou o pianina, tata a fost si mai mandru de mine. Niciodata nu pierdea ocazia sa le povesteasca prietenilor cat de frumos stiam sa cant la pian. Si ca un facut, ori de cate ori se intorceau din plimbarile lor prin oras, tata nu rata ocazia de a-si aduce prietenii prin fata blocului in care stateam, pentru ca ferestrele erau deschis, iar eu ma auzeam cantand la pian.

Ma lauda cand stia ca am cantat fara greseala si nu uita sa-mi spuna atunci cand greseam si clapele scanceau sub degetele mele, scotand sunete false. Nu ma certa, imi atragea doar atentia. Aveam doar 7 sau 8 ani si ma straduiam.

O amintire foarte vie, care imi aduce lacrimi in ochi deseori, este cea in care, in urma unei prostioare facute de unul dintre copiii de la bloc, vecinii s-au revoltat si s-au plans tuturor parintilor grupului de pici, care obisnuiam sa ne jucam impreuna. Majoritatea si-au certat copiii, trimitandu-i in casa, cu promisiunea de a-i "scarmana".

Cand a venit randul tatalui meu, moment de care pur si simplu mi-a fost groaza, acesta, parca nevenindu-i sa-si creada auzului, le-a spus vecinilor cu pricina: "Dar nu Roxana a facut asa ceva; fetita mea e cuminte, nu face lucruri de-astea!". Repet, nu mai stiu despre ce nazbatie a fost vorba, dar cuvintele tatalui meu si mai mult de-atat, tonul pe care au fost spuse, mi-au ramas intiparite in memorie pana azi.

Era atata siguranta si blandete in vocea tatalui meu spunand acea fraza, incat mi-au dat lacrimile si atunci si acum, ori de cate ori imi amintesc... Mi s-a luat o piatra de pe inima in momentul acela: taticul meu avea incredere in mine, indiferent ce spuneau ceilalti. Mi-era de-ajuns sa stiu asta, ca sa stiu ca ma iubeste.

Tata a avut timp de multi ani, o motocicleta. Cand am crecut mai mare, m-a luat si pe mine la plimbare cu motocicleta, dar nu de prea multe ori. Eram tare mandra de tatal meu cand il vedeam pe motocicleta, fiindca in vremea aceea, nu stiam pe nimeni dintre cunoscuti care sa fi avut motocicleta, ca sa nu mai vorbim despre masina.

Si-ntocmai ca un catelus care recunoaste dupa sunete apropierea stapanului, asteptam cu nerabdare sa aud zgomotul motocicletei care vestea intoarcerea tatei de la serviciu sau de unde ar fi fost plecat. Iar daca acest lucru s-ar fi intamplat sa fie seara, pe data alergam in pat si ma prefaceam ca dorm si cand tatal meu se-apropia de mine sa ma sarute, izbucneam in ras, convinsa ca l-am pacalit. Desigur, la randul sau, se prefacea a fi fost pacalit.

Cam astea sunt putinele si micile mele amintiri, legate de tatal meu, cu care imi hranesc memoria si astaz, la 37 de dupa moartea sa. Nu stiu cum ar fi fost mai tarziu, cand eu n-as mai fi fost micuta si tatal meu mai tanar... Inclin sa cred ca as si fost tot "fetita lui tata".

Cateva imagini razlete dar nepretuite cu tata, mi-au mai ramas de la varsta cand am inceput sa am amintiri: tata aruncandu-ma in aer si apoi prinzandu-ma, in timp ce eu radeam si tipam din toti rarunchii, tata ducandu-ma in cârca ... Apoi serile de iarna in care, inainte de culcare, ma cuibaream langa el si ne prefaceam ca suntem intr-o coliba, in timp ce "afara" suiera vantul si urlau lupii... Avea grija de fiecare data sa imite suieratul vantului si urletul lupilor, printr-o serie de onomatopeee care pe mama o enervau deseori, dar pe mine ma distrau la culme... Pentru mine sunt amintiri nepretuite caci  de la o varsta frageda, am ramas fara amintiri impreuna cu el.

Ultima amintirea despre tatal meu cea mai proaspata si cea mai trista, dateaza din ziua mortii sale. Rana din suflet s-a vindecat demult, insa amintirea e vie. Era o zi de toamna insorita, o dimineata de joi, imi aduc aminte foarte bine. Tocmai ajunsesem impreuna cu bunicul meu, de care eram aproape nedespartita, la lectia de pian, cand suna telefonul.

Profesorul de pian, prieten bun al bunicului, raspunde, asculta, apoi inchide, dupa care-i sopteste ceva acestuia. Cateva cuvinte pe care eu sa nu le inteleg, dar din care am reusit sa deslusesc cuvantul "spital", suficient cat sa ma ingrijorez. Vazandu-i insa pe ei ca nu dau semne de ingrijorare, ma asez la pian si lectia incepe. Nu ma pot linisti insa, sunt neatenta si gresesc prea mult...Ciudat, reprosurile sunt mai putine decat de obicei si facute cu o voce foarte blanda...

Dupa nicio jumatate de ora insa, telefonul suna din nou, iar profesorul meu raspunde. Asculta, apoi se intoarce spre noi spunand cu blandete, doar atat: "Mergeti acum, dragilor..." In sufletul meu de copil, am stiut ca se intamplase ceva grav, doar ca nu stiam ce.

Am plecat tinandu-l pe bunicul de mana ai am facut mai putin de zece minute pana la spital. Pe drum l-am asaltat cu intrebari despre ceea ce s-a intamplat, dar el nu-mi raspundea decat prin fraze despre Dumnezeu, de neinteles pentru mine. Era tulburat dar se tinea tare si fara sa planga, incerca sa nu imi induca panica. Speram ca nu e ceva foarte grav, fara sa stiu ce.

Pe coridoarele vechiului spital, am intalnit-o pe bunica mea, care decum ne-a vazut, a izbucnit intr-un plans sfasietor, care in urechile mele parea groaznic. Am inteles ca si mama se afla undeva, in spital. Am stiut pe data ca este vorba despre tatal meu si in logica mea de copil mi-am dat seama ce s-a intamplat, desi nu puteam crede asta.

Realitatea s-a pravalit peste mine imediat si in zilele care au urmat. Nu puteam sa cred ca ceea ce se intampla este adevarat, ca ni se intampla noua, mie... Rana din suflet a ramas deschisa mult timp de-atunci inainte. As fi vrut sa ma intorc in timp, sa intorc destinul, dar nu puteam. Si dupa o vreme, foarte lunga, s-a adeverit ceea ce se spune, ca timpul vindeca toate ranile... Am invatat sa supravietuiesc, sa traiesc fara tata... Au ramas doar cateva amintiri si numeroase poze, cu care imi contenesc acum, din cand in cand, dorul de el.

Nu te-am uitat draga tata, doar ca esti foarte departe. As fi vrut sa avem mult mai multe amintiri impreuna...