Intr-o toamna, ne-am decis la un moment dat pentru o excursie de o zi in Tirol si anume intr-o mica localitate numita Tux din Austria, noi avand "tabara" in Muenchen.
Distanta intre Muenchen si Tux (foarte aproape de Innsbruck) nu e mare, aproximativ 170 km, din care cea mai mare parte pe autostrada, asa ca, dupa mai multe opriri pe drum, am ajuns destul de repede.
Cazare aveam deja rezervata la Hotel Jakober, deci ne-am lasat lucrurile in camera de indata ce-am ajuns, ne-am echipat de munte si am pornit-o pe unul din traseele marcate. Destinatia era cabana Berg Gasthaus - Eggalm. Exista multe trasee montane in zona, puteti alege diverse obiective, insa pentru noi acesta a fost cel mai convenabil in momentul acela, nefiind suficient de antrenati pentru un traseu dificil. Distanta de parcurs in ore, cca. 3.5. De asemenea, iarna se poate skia, in zona aflandu-se ghetarul Hintertux.
Plecand de la hotel, am strabatut micuta localitate, indreptandu-ne catre dealurile din apropiere, care treptat urmau a se transforma in munte.
Cred ca este inutil sa va mai spun, mai ales celor care ati vazut minunatul Tirol, cat de frumos era peisajul pe care aveam ocazia sa-l admiram. Linistea pajistilor era intrerupta doar de sunetul talangilor atarnate la gaturilor zecilor de vacute si caprite ocupate cu pascutul.
Am urcat o vreme tinand drumul asfaltat, printre ultimele case rasfirate pe coama dealului, apoi am apucat-o pe poteca ce ducea prin padure.
A fost mai bine nemaiaflandu-ne in bataia soarelui, dar mai dificil, din cauza terenului si a pantei abrupte. Am intalnit cativa calatori prin padurea de brazi, de asemenea vreo 2 izvoare, de unde ne-am alimentat sticlele cu apa.
Fac o paranteza aici si spun ca intotdeauna am fost placut impresionata de faptul ca de fiecare data cand intalnesti alti drumeti prin muntii din Austria, Germania, acestia obisnuiesc sa te salute. Nu conteaza ca stim sau nu limba lor (auzi diverse saluturi, in diverse limbi), ne salutam, ne zambim si trecem mai departe. Nu de putine ori am constatat ca aflandu-ne in muntii nostri, i-am salutat pe cei cu care ne-am intalnit si uneori am primit raspunsuri as spune mirate, cu o jumatate de gura sau n-am primit deloc... Va las sa intelegeti fiecare ceea ce vrea aici.
Ca sa revin, n-am facut poze in padure, deoarece aceasta era similara oricarei frumoase paduri de brazi pe care o poti intalni in muntii nostri (daca a avut norocul de a nu fi ciuntita de drujbe).
Dupa vreo 2 ore, am iesit din padure, urmandu-ne calea pe pajisti, catre prima statie de telescaun din zona. Daca-mi aduc bine minte, sunt 3 sau 4 asemenea statii, mai ales ca e si zona pentru ski. Nu ne-am oprit aici, nu era in functiune, ci am urcat mai departe pina la cabana despre care v-am spus – drum de inca aproximativ 1 ora.
Obositi dar multumiti, am petrecut o vreme pe terasa cabanei, de unde am admirat peisajul si varfurile dimprejur. Bineinteles ca frumusetea locului si efortul depus, ne-a indemnat sa vrem sa mancam acolo si, uite-asa, pe langa berile (obligatoriu weissbier; -) aferente, plus cate un butter milch pentru doamne, am gustat din mancarea traditionala. Dar ce zic eu de gustat, am infulecat de-a binelea!
Imi pare rau ca nu mai stiu cum se numea, dar era un fel de mancare foarte consistent, asa cum se mananca la munte, ceva pe baza de sunca, carnati si paste, servite fiecaruia in cate o tigaie de dimensiuni mici, o adevarata bomba calorica! N-are a face, am savurat-o fara sa ne mai gandim la „consecinte”.
Am mai stat o vreme sub soarele de munte care ne scalda fetele, apoi am pornit-o pe drumul de intoarcere, altul decat cel pe care venisem.
Pe masura de coboram de pe munte, incepeau sa se auda sunetele familiare ale talangilor, apoi au aparut primele casute. La un moment dat, o frumoasa melodie cantata de un acordeon, ne-a insotit cateva zeci de metri mai in jos, parand sa nu se mai sfarseasca. Crezusem ca se auzea un radio sau altceva, dar am fost surprinsi sa constatam trecand pe langa prima dintre micutele ferme ivite in cale, ca pe prispa se aflau locatarii probabil, dintre care unul era cel care ne incantase auzul cu sunetele de acordeon.
Ce putea fi mai nimerit in Tirol, la capatul unei zile care incepea sa se indrepte de-acum catre culcare, decat un peisaj idilic cu vacute si sunete de talangi si acordeon?
Am continuat coborarea, incercand sa prindem ultimele poze cu ghetarul Hintertux care se zarea in departare, in timp ce soarele incepea sa fie acoperit de niste nori negri, care prevesteau o ploaie grozava.
Am grabit pasul si am intrat in mica localitate, odata cu primii stropi de ploaie care se abateau asupra noastra. Nimic nu ne putea strica bucuria unei zile obositor de frumoasa, nici macar ploaia care se intetea sub norii negri ce acopereau deja tot cerul.
Am ajuns la hotel destul de murati, am facut un dus si ne-am schimbat hainele, apoi am iesit (evident prin ploaie), sa cautam un loc unde sa putem bea-manca ceva. Nu va mirati, chiar daca intre mancarea de la cabana si ceea ce va urma sunt doar cateva fraze, in timp real au fost vreo 3-4 ore, deci...
Am gasit un restaurant frumos si micut la un colt de strada si ne-am asezat la o masa, mai mult manati de dorinta de a petrece cateva clipe frumoase acolo, decat de foame.
Pina la urma, fiindca pofta vine mancand, unii dintre noi au luat weissbier, altii supa de dovleac cu ghimbir (iarasi o specialitate austriaco-bavareza), iar eu am luat desertul numit Kaiserschmarrn. Daca veti cauta reteta, o veti gasi pe internet, este simplu de pregatit si foarte gustos (din nou, o bomba calorica!). Un fel de clatite rupte, zdrentuite, cu scortisoara, pudrate cu zahar si o „garnitura”de sos de mere, ori prune, ori ce mai au ei in meniu, a carui gust usor acrisor (mai ales cel de mere), contrasteaza si completeaza in mod placut dulceata clatitelor. „Desertul imparatului”, veti gasi si povestea acestuia pe internet.
Inutil sa va mai spun cat de gustoase au fost mancarurile, dar nu ma intrebati cat au costat, caci nu mai tin minte. Ceea ce totusi retin, este ca nu ni s-au parut scumpe, nu era ceva sa nu fi mancat si in Romania cam la aceleasi preturi. Ambianta a fost de nota 10. Am plecat tocmai cand o mica formatie populara de suflatori incepea sa-si faca incalzirea, insa cred c-a fost totusi la momentul potrivit, fiindca altfel, nu ne-am mai fi putut intelege unii cu ceilalti.
Ne-am intors la hotel incantati de toate cate ni s-au intamplat, am tras un somn bun si a doua zi ne-am intors la Muenchen, pentru alte „aventuri”.
Trebuie sa spun cate ceva despre hotel Jakober: are 4 stele, decor rustic, curatenie perfecta peste tot, camere mari, baie cu dotari pe masura numarului de stele. Cred ca e suficient atat, detaliile le vedeti pe site-ul oficial, mai sus si aici.
.
Va doresc tuturor, sa ajungeti in zona si sa va bucurati de frumusetea locului!
