Sfarsit de septembrie cu vreme superba. Ne aflam la Muenchen, de unde ne repezim incoace si-ncolo, dornici sa vedem cat mai multe, in scurtul timp care ne-a mai ramas pina la revenirea in tara.
De o saptamana facem planuri ca in acest weekend sa mergem in Austria, pentru a traversa muntii catre Italia, dar nu oricum, ci pe cea mai frumoasa sosea alpina, celebra Grossglockner Hochalpenstrasse
Urmarim zilnic prognoza meteo si webcam-urile din zona, ingrijorati pentru ca se anunta vreme proasta in weeked. Nu-i de joaca, nu te poti aventura daca ploua, fiindca risti ca asta sa se transforme in ninsoare la altitudinea de acolo, ceea ce poate duce chiar la inchiderea circulatiei. In plus, ar trebui sa ne dotam cu cauciucuri de iarna.
Practic drumul este deschis pina la inceputul lunii Noiembrie, insa vremea rea poate oricand sa-ti dea planurile peste cap. Excursia noastra presupune o zi intreaga de vineri dedicata parcurgerii in tihna a soselei alpine si traversarii in Italia pentru a putea innopta (de preferinta) in apropiere de Venetia, urmatoarea noastra destinatie. Ca alternativa la Grossglockner, avem o excursie de 3 zile la Berlin (mie personal nu-mi surade ideea de a colinda muzee pentru ca afara ploua; vreau sa merg pe Grossglockner!).
Miercuri inaintea plecarii, nu suntem inca siguri incotro o vom apuca, fiindca vremea pe munte e in continuare capricioasa. Joi dimineata, vesti bune! Nu se anunta ploaie pe Grossglockner, asa ca incepem pregatirile si vineri dimineata plecam inspre Austria.
Drumul pe autostrada destul de lejer, finalmente ajungem la Bruck an der Großglocknerstrasse punctul unde platesti taxa de 29 EUR si practic intri pe Grossglockner Hochalpenstrasse. Poate parea scump, insa tinand cont de calitatea soselei, a modului in care este intretinuta, precum si de faptul ca poate ai ocazia s-o parcurgi o singura data in viata, nu e scump deloc.
Trebuie sa mentionez ca pina la a ajunge la Bruck an der Grossglocknerstrasse, esti atentionat in ultimii zeci de km sa alimentezi masina si ti se indica cate statii mai ai la dispozitie, ca sa n-ai surprize sus pe munte. Pe masura ce inaintezi catre Bruck si te apropii de ultima benzinarie inainte de intrarea pe Grossglockner, preturile sunt tot mai mari. Daca vrei sa treci in Italia asa cum am facut noi, e bine sa alimentezi in Austria, unde combustibilul este mai ieftin.
Asadar, am alimentat, am platit taxa si am intrat pe sosea. Deja se vad in dreapta drumului piscurile de peste 2000 m, pudrate cu zapada. Ne oprim pentru primele poze si constatam ca desi e soare orbitor, aerul este rece.
E greu sa rezisti tentatiei de a te opri tot timpul pe drum pentru a admira peisajul si a face poze, dar trebuie sa fii atent unde anume pot s-o faci. Drumul este foarte virajat si nu-ti permiti sa opresti oriunde. Am gasit insa solutia, vom face multe poze si din masina, in mers, chiar daca nu toate vor fi de calitate.
In mica parcare am scos din bagaje primele „straturi”de haine si le-am pus pe noi, fiindca vantul incepea sa se inteteasca. Si daca tot ne-am oprit, am imbucat cate ceva din mancarea pe care o aveam la noi, fiindca deja trecusera ore bune de cand plecasem pe nemancate.
Apoi am pornit mai departe. Nu cred ca pot sa va descriu mai bine decat imaginile alaturate, frumusetea drumului si maretia peisajului ce ni se desfasura imprejur! Totul te impresioneaza pina la lacrimi, piscurile acoperite cu zapada, aerul tare de munte care iti umple plamanii si de ce nu, majestuosul drum construit de mana omului. Dar despre asta, putin mai tarziu.
Urcam in continuare si ne bucuram de drum, suntem deja la peste 2000m, urechile ne sunt demult infundate din cauza presiunii, dar asta conteaza mai putin. Virajele sunt in ac de par si atentia noastra tot mai mare.
Mergem incet, tocmai pentru a avea timp sa admiram totul. Suntem depasiti de mai multi motociclisti, care sunt ca la ei acasa pe drumul acesta si la randul nostru depasim biciclisti care trudesc din greu la deal. Toata admiratia pentru acestia! Cine e amator/ fan de ciclism, isi aduce aminte ca in Giro 2011, a fost o etapa pe Grossglockner, ce a cuprins o parte din drumul acesta.
Intalnim si masini decapotabile, extravagante, in care se afla soferi cu aer englezesc si doamne infasurate in esarfe. N-apuc sa le fac poze, insa...
La un moment dat vedem varful Grossglockner si incercam cateva poze, dar piscul este in ceata. Nu-i nimic, poate mai sus, dar observam ingrijorati ca vremea incepe sa se strice si chiar apar primii stropi de ploaie pe parbriz.
Indicatoarele de pe drum ne arata ca mai avem putin pina la parcarea Fuschertorl, la peste 2400m. Cand te gandesti ca in muntii nostri, doar cele mai inalte piscuri ajung la altitudinea asta!
E o parcare larga, de unde poti admira panorama piscurilor de jur imprejur, dar desigur, nu acesta este capatul drumului, ci de aici incepe coborarea, pe cealalta parte a muntelui.
Aici bate un vant naprasnic, de gheata, insa nu ne pasa, chiar daca mainile ni se inrosesc. Ne bucuram nu ploua totusi si vedem ca pe partea pe unde vom cobori, este soare. Cine doreste, poate cumpara de-aici suveniruri, dar noi n-am facut-o. Pe un panou cu tot felul de publicitare, vedem si unul despre Romania. O ultima privire in jur si plecam, caci mai avem multe de vazut.
Coboram cateva zeci de metri si ajungem la lacul strajuit si acesta de o parcare, unde se afla un mic muzeu dedicat celor care au lucrat in anii ’30 la construirea drumului. La fel si aici, un magazin cu suveniruri, dar nu suntem tentati. Intram in schimb in cabana amenajata ca muzeu (mai mult un visitor’s center) si admiram acolo planuri originale ale soselei, diverse obiecte, aparate, instrumente si vesela utilizate de inginerii si constructorii soselei. In timp ce te invarti prin muzeu, din difuzoarele instalate in incaperi se aud indicatii si informatii despre exponate si constructia drumului. Daca stii putina germana poti afla multe, iar daca nu, te multumesti cu explicatiile afisate sub fiecare exponat, in engleza, franceza si germana. Soseaua a fost construita intre anii 1930-1935, iar inginerul Francz Wallack, a inceput sa lucreze la planurile acesteia, inca din 1924, desi Austria era in plina criza economica si ideea construirii unui astfel de drum parea imposibila. Cu toate acestea, drumul urma sa impulsioneze turismul din Austria si Italia – lucru care s-a si intamplat – iar constructia soselei sa ofere de lucru la cca. 3000 de someri. In 1935 a fost deschisa circulatiei si a inceput sa atraga turistii, pe masura ce crestea si numarul de autovehicule si motociclete in Europa.
Petrecem ceva vreme in muzeu, apoi plecam mai departe, in cautarea celui mai inalt punct de pe sosea, anume Hochtor, la 2500m, loc in care se afla si un tunel. Ajungem acolo si admiram din nou peisajul, precum si cativa ponei care dorm linistiti in picioare, cu harnasamentele pe ei. Am constatat mai tarziu ca sunt activi, nu doar ca dorm, pentru ca se plimbau pe inaltimile din apropiere, carand cativa copilasi in spate.
Plecam mai departe si trecem pe langa o cascada unde toata lumea se oprea sa faca poze, asemenea noua, dar nu intarziem prea mult. Trebuie sa ajungem la celebrul ghetar Pasterze, cel mai mare din Austria.
Pe masura ce ne apropiem, zarim pe marginea drumului indicatoare care ne arata ca in zona sunt marmote, asa ca ne oprim si le cautam cu privirea. Nu intarzie sa apara si se uita si ele cu mare atentie la noi. Se pare ca sunt obisnuite cu turistii, care din cand in cand le hranesc, desi... nu e prea in regula s-o faca.
Ajungem in parcarea imensa Franz Josef Hohe, coboram si ne imbracam bine (plus gluga pe cap), fiindca si aici bate un vant taios care te ia de pe picioare. Ne bucuram ca nu este aglomerat, pozam tot ce este imprejur si bineinteles, mergem in punctul cel mai apropiat de ghetar, pentru a-l admira si fotografia.
Zis si facut, in timp ce savuram ciocolata fierbinte in restaurant, ne impartasim impresiile despre minunatiile vazute si admiram muntele prin geamurile foarte mari ale cladirii. Pe nesimtite timpul se scurge si la un moment dat, toropite de caldura si de confort, incepem sa ne intrebam ce-o fi cu cealalta jumatate a echipei, care intarzie sa apara. Dupa o vreme insa, apar si ei, foarte satisfacuti de cele vazute si ne spun ca sus unde au ajuns este un telescop prin care poti vedea ghetarul. Au privit prin el si au vazut un grup de temerari care s-au aventurat acolo, pe o vreme care arata teribil. Au reusit si niste poze interesante prin telescop.
Vremea trecea si noua nu ne venea sa plecam, dar a venit si momentul acesta. Incepem sa coboram, peisajul se transforma si treptat dispar piscurile inzapezite si apare vegetatia, padurile de brad, iinaltimile scad si apare din nou soarele. Nu am facut poze aici, fiindca desi foarte frumos, peisajul ne este deja familiar.
Intr-un sfarsit, in timp ce soarele e tot mai jos, ajungem la Heiligenblut, „poarta de iesire” (sau de intrare, depinde din ce parte vii), de pe Grossglockner Hochalpenstrasse. Ne oprim din nou, admiram casele si suvenirurile expuse afara de catre artistii locali, apoi plecam mai departe cu regret si plini de impresii frumoase.
Incepem a ne grabi de-acum, fiindca vrem sa ajungem in Italia inainte de caderea noptii si trebuie sa gasim si cazare, caci nu ne-am rezervat nimic. Pentru happy end-ul acestei povesti, trebuie sa stiti ca am ajuns cu bine, ne-am oprit la Lignano Sabbiadoro (statiune pe malul marii Adriatica, in regiunea Friuli Venezia) si ne-am cazat la Cavallino Bianco, unicul hotel deschis turistilor in perioada aceea, pentru ca sezonul turistic se terminase si totul era inchis. A fost foarte bine.
A fost una dintre zilele deosebite de care ai parte in viata, pentru unii putine, pentru altii mai numeroase, dupa cum iti este dat. Cert este ca suntem niste oameni norocosi, ceea ce va doresc si voua, tuturor! Mergeti neaparat pe Grossglockner Hochalpenstrasse, daca aveti ocazia.
va urma
