Un musafir nepoftit dar... binevenit

M-am obisnuit deja cu diverse vizite sau raiduri facute de catre Pufi, in balconul nostru. Daca nu stiti cine sunt "Pufii", va invit sa aflati, citind aici.  Nimic de zis despre ei astazi, desi ar fi foarte multe istorii de impartasit. O fi fost "plecati cu treburi", dupa cum obisnuiesc eu sa spun atunci cand nu-i vad decat de vreo doua, trei ori pe zi venind la farfuria cu mancare (sau pur si simplu... venind).  Astazi e vorba despre un "musafir" nepoftit care ne-a invadat balconul, in cautare de... doar el stie ce, ori  pur si simplu pentru ca s-a ratacit.

Sunt semne de primavara timpurie, acum la inceput de Martie, desi pare inca devreme. Eu stiu insa asta, fiindca de multe ori s-a intamplat sa esueze in balconul nostru pui de porumbei sau turturele, in toiul lectiilor de zbor. Sau pur si simplu vremea calduta ii imbie la zbor, insa-i si zapaceste, asa ca in loc de destinatia stiuta, ori de oboseala, aterizeaza in balcon.

In timp ce stau la birou si scriu, linistea imi este tulburata de zgomote venite de afara, din balcon. Nu pot fi Pufii, ma gandesc, in timp ce ma ridica sa vad ce e. Sunt sigura ca iar vreo cioara vrea sa fure din bunatatile pregatite pentru Pufi, cum s-a mai intamplat de altfel.
Nu vad nimic de prima data itindu-mi ochii prin geam, asa ca dau sa deschid usa balconului. Nu mai apuc insa, caci musafirul nepoftit de-arata privirii mele, venind in dreptul usii.
Cand colo, ce sa vezi? O mandrete de porumbel, alb imaculat, cu penajul impanzit de pete negre, precum un dalmatian, ma priveste speriat si confuz prin sticla.

Raman cateva clipe in asteptare, poate o sa-si ia zborul. Nu vreau sa-l speriu si de aceea nu ma misc. Nici el insa, nu da semne ca ar vrea sa zboare si ma gandesc ca e speriat. Cine stie prin ce rateu al "sistemului de pilotaj" pe care-l are, a nimerit aici.

Imi vine o idee si ca de obicei in asemenea situatii, ma duc la dulap si iau aparatul de fotografiat, fara a face gesturi bruste. Am invatat de-a lungul anilor de vecinatate cu Pufii, ca ei simt tot, chiar daca tie ti se pare ca esti invizibil la adapostul ferestrelor mascate de perdele.

Ma apropriu cu grija de usa incercand sa nu il speriu, ma aplec si-i fac o poza printre jaluzele. Nicio reactie din partea "dalmatianului". Astept putin, apoi ma hotarasc. Indrept din nou obiectivul catre el, inghesuindu-l de data asta pintre lamele. Sunt sigura ca va zbura...

Dar nu, nu se intampla nimic, nici de data asta. Ramane la fel de nemiscat si de confuz ca si adineauri. Il privesc cateva zeci de secunde, pana cand realizez ca sarmanul e aproape paralizat de frica. Inimioara ii bate atat de repede, incat ii vad pieptul tresarind la fiecare respiratie si mi se face mila. Nu vreau sa-l chinui mai mult decat este, asa ca, ma indepartez usor de geam, lasandu-l sa se relaxeze.

N-am sa-l mai bag in seama pana cand se decide sa-si ia zborul. Trebuie sa se simta in siguranta, sa vada ca aici nu i se poate intampla nimic rau. Asa am procedat de fiecare data cand am avut parte de astfel de zboruri esuate in balcon.

Si daca se lasa seara si tot nu va pleca? Nu e nimic, si asta s-a mai intamplat de-atatea ori, cu pui de proumbei sau Pufi. Nu va avea decat sa doarma la noi in balcon, unde nu e atat de rece ca afara si-n plus, exista aici si mancarea Pufilor, deci nu va duce lipsa de nimic.

Imi continui scrisul. Si iata trec vreo doua ore, timp in care, din balcon nu se aude nimic. Nimeni si nimic nu misca, iar ceasul e aproape 5 dupa amiaza. E vremea la care Pufii revin pentru masa de seara, apoi se duc la culcare. Nici nu-l iau in seama pe nepoftit, ciugulesc rapid din mancare si se fac nevazuti.

Arunc ocheade in balcon, lungindu-mi gatul spre a vedea ce face, fara sa ma ridic de pe scaun. E tot acolo, iar timpul trece. Asta inseamna ca va dormi aici, la noi. Foarte bine, ma gandesc si ma intorc la scris.

Din cand in cand, mai arunc cate o privire intr-acolo, insa la un moment dat nu-l mai vad. Te pomenesti ca a plecat asa, pe nesimtite si fara macar sa aud o bataie de aripi. Ma ridic din nou, dar tot nimic. Hotarasc sa verific ce se intampla, privind pe geamul de la dormitor.

Desigur, e acolo. Nu s-a schimbat nimic, nici mancarea Pufilor nu l-a tentat pe prostut. Si-a schimbat doar pozitia, semn ca incepe sa iese din amorteala.

Imi iau aparatul, caci aici jaluzele sunt ridicate si nimic nu sta in calea obiectivului. Dau perdeaua la o parte si-i fac doua, trei poze. Ma priveste acum direct, caci niciun obstacol nu mai e intre noi. E curios si intrigat, dar totusi linistit.

Probabil acum va zbura, ma gandesc. Dar nu, continua sa stea acolo privindu-ma curios, cu capul intorcandu-i-se intr-o parte si in alta. M-am lamurit acum, o sa-l las sa stea cat vrea, fara sa-i mai perturb linistea.

 

Si peste inca o jumatate de ora, cand ziua incepe sa se ingemaneze cu seara, aud dintr-o data o bataie puternica de aripi, privesc si-l vad acum sus pe o jardiniera. E semnul ca in scurt timp va pleca. 

Am doar putin timp la dispozitie sa ma decid ce fac: iau aparatul pentru o ultima poza sau raman nemiscata si surprind toate aceste pregatiri de zbor. 

Hotarasc sa astept, convinsa fiind ca nu mai e mult si va zbura. Si am avut dreptate: dupa cateva dezmortiri ale aripilor sale frumoase, cateva priviri cu care scruteaza orizontul spre care va zbura, iata-l decoland! Nu e un pui asa cum am crezut la inceput, ci e un porumbel il toata firea. 

Ce l-o fi facut sa-si rataceasca zborul aici, la noi? Misterul se desluseste insa mai tarziu, cand descarc pozele din aparat. La unul din picioare are un inel, semn ca este un porumbel voiajor. A poposit la noi, doar pentru a se odihni, dupa care si-a reluat lungul drum spre casa.

Cine stie de unde vine si incotro merge, cate sute sau chiar mii de kilometri a parcurs...

Raman privind in zare dupa el, pana cand nu-l mai zaresc.

Dupa ghiocei si floricelele de primavara, e inca un semn ca natura incepe sa se trezeasca la viata.