Calatoria italiana - Partea I: Cu Adriatica la picioare

urmare de aici

Ideea traversarii Alpilor pe celebra sosea alpina Grossglockner Hochalpenstrasse (vezi site oficial aici), ne-a venit spontan, in timp ce planificam un weekend de vacanta in Germania, intr-una din toamnele anilor trecuti.

Desi vremea se anunta destul de rea si ne temem ca pe inaltimi va ninge chiar, nu abandonam ideea de a ajunge din Austria in Italia trecand prin Alpi, si nu oricum. Punem la cale diverse variante de drum, desi n-avem decat 3 zile in total, de vineri pina duminica seara, cand trebuie sa ne intoarcem. Stim exact de unde plecam si unde trebuie s-ajungem (vezi impresii aici), dar inca nu e sigur ce vom face, odata sositi in Italia. Incotro vom apuca si ce vrem sa vedem?

Ne gandim la un moment dat sa mergem in zona Friuli - Venezia si sa vedem Trieste, lucru care n-ar fi tocmai rau, orasul fiind o veche colonie romana, cu siguranta vom avea ce face acolo. In mintea noastra incolteste insa o alta idee, ce nu indraznim deocamdata s-o spunem cu voce tare.
Noroc ca "nemtii" nostri ne dibuie gandurile si dorintele si avanseaza mai mult in gluma: "Nu v-ar placea sa vedeti Venezia? Verona, poate...?" Sunt sigura ca-n capul lor insa, se roaga sa refuzam ideea, ei insisi fiind satui probabil de Venezia, unde merge cel putin o data in viata, orice neamt care se respecta. Oricum nu lasa sa se vada asta si par mai mult decat entuziasmati cand le confirmam ca da, caci pentru noi e poate o ocazie unica. Pana la urma ar vrea si ei sa vada Verona, caci prin partile acelea n-au ajuns inca.

Zis si facut. Nu mai pierdem timpul (mare greseala) cu cautari si rezervari, urmand ca peste doua zile s-o luam din loc. Pornim vineri dis de dimineata catre Austria si intram in munti. Ne reuseste din plin calatoria pe Grossglockner, asa cum am relatat intr-un articol anterior si ne bucuram nespus pentru asta, caci cine stie daca viata ne va mai purta vreodata pasii pe aici.

Si iata-ne la capatul unei zile superbe de toamna, in care am avut si am simtit de toate: soare de vara dar cu colti, ploaie si putina ninsoare, dar mai presus, aerul curat care iti taie respiratia precum un cutit de gheata, peisajele magnifice desprinse din alta lume.

Dupa amiaza, pe la ora trei, suntem la Heiligenblut, poarta de iesire de pe Grossglockner Hochalpenstrasse, iar de-acolo suntem la o aruncatura de bat de Italia.
"Aruncatura de bat" inseamna cam o ora si jumatate de mers pe o sosea de munte pana la granita italiana, apoi inca atat, pe autostrada, pana la Lignano Sabbiadoro, orasel turistic, de vacanta, la Marea Adriatica, unde am hotarat pe drum ca vom ramane in noapte ce urmeaza. In total asta inseamna vreo doua sute si vreo douazeci de kilometri, de parcurs in aproape trei ore, in conditii diverse de drum.

De la Heiligenblut pana la granita italiana, drumul continua printre munti si e spectaculos in continuare, dar deopotriva si periculos. O sumedenie de viraje in ac de par iti incearca nervii, rabdarea si masina, dar peisajul merita toti banii.

Cei trei ocupanti pasivi ai masinii suntem toropiti de somn, insa maretia peisajului nu ne da pace sa adormim. Tresarim din cand in cand si ramanem cu ochii mari, privind pe geamuri la minunatiile din jur. Tot greul cade pe umerii lui Marius, caci el s-a inhamat la ditamai drumul, insa condusul de atatea ore pare sa-i faca placere, desi imi dau seama cat e de obosit, chiar daca nu se plange.

Intram in sfarsit in Italia, lasand in urma virajele ametitoare dintre munti, lasati la randul nostru in urma, de o masina cu numar de Italia, condusa de un tip grabit, care ne claxoneaza de zor sa-i facem loc pe drumul ingust, chiar intr-o curba. Buuun, seamana putin cu ce-i la noi, incepem sa gandim romaneste, cu glas tare si ne vedem mai departe de drum.

Ne dezmortim putin oasele in fata benzinariei la care oprim pentru alimentare si pe data suntem inconjurati de o harmalaie de nedescris, caci toti par a se certa unii cu ceilalti. Ne dumirim in scurt timp insa, ca nu se cearta nimeni, ci doar discuta intre ei,  pe ton mai ridicat, dar destul de vesel. Iata inca ceva cu care va trebui sa ne obisnuim dupa tacerea si linistea din munti. E poate doar o idee preconceputa a noastra despre italieni, cum ca ar fi galagiosi, dar pe parcursul urmatoarelor doua zile petrecute acolo, am realizat ca asa este, intr-adevar sunt mai zgomotosi, dar nu e un lucru cu care nu te poti obisnui.

Ne urnim mai departe cu destul greu, caci deja se insereaza, nu mai vedem nici peisaje de pe autostrada pe care mergem si in plus, incepe ploaia. Ce-ti poti dori mai mult in conditii de ploaie pe drum, noapte, avand inca mai mult de o suta de kilometri pana la presupusa destinatie? Ce vom gasi la Lignano Sabbiadoro nici Dumnezeu nu stie, caci din comiditate sau habar n-am ce alt motiv, de data asta nu ne-am interesat macar de-o rezervare. Am ochit un mic hotel pe malul Adriaticii si-am spus ca acolo vom merge, apoi fie ce-o fi.

Avem sa fim insa norocosi, caci la ora destul de tarziu cand am ajuns, in jur de opt seara, era unicul hotel deschis in oras, din cate ne-am putut da seama. Si in sfarsit, dupa drumul lung de cinci sute de kilometri inceput dis de dimineata la Munchen, oprim iata, in fata micului hotel Cavallino Bianco (site oficial aici), din Lignano Sabbiadoro, multumiti ca am ajuns si vom avea un pat in care sa dormim la noapte.

Suntem intampinati la receptie de un cuplu in varsta, cu un catel mic si simpatic ce ne adulmeca peste tot curios si ne latra zgomotos pret de cateva minute, dupa care asteptam cuminti pe canapelele din hol, sa se desfasoare formalitatile de cazare. Asa cum aveam sa aflam, Cavallino Bianco este un hotel de familie si singurul deschis la ora asta in statiune spre norocul nostru, intrucat sezonul turistic pe litoral, tocmai se incheiase. Asadar, camere sunt din plin, iar noi suntem printre putinii turisti ajunsi aici, in aceasta perioada a anului, ne explica proprietarul. Ne dam seama ce greseala era sa facem venind fara a cauta o rezervare in prealabil, insa ne bucuram ca suntem norocosi. Cred ca a fost ultima data cand am plecat undeva fara a avea in prealabil aranjamentele facute cum scrie la carte.

Ne cazam in camerele spatioase si comode, ne schimbam hainele si plecam in oras, in cautarea a ceva de-ale gurii. Ploaia se porneste cu spume, in chiar momentul plecarii noastre din hotel, asa ca ne luam umbrelele cu noi. Chiar daca ploua, afara e o zapuseala teribila care ne face sa transpiram copios sub hainele de ploaie. Pornim in jos pe Viale dei Platani, o alee marginita de platani falnici, asa cum ii suna si numele. Orasul luminat "a giorno" chiar daca e pustiu, arata ca orice alt oras turistic, aflat pe o faleza, cu multe magazine inchise toate la ora aceasta tarzie, dar cu restaurante, din fericire disponibile.

Si ce poti face seara, intr-un oras italian, la mare, scaldat de spumele ploii si batut naprasnic de un vant desi caldut? Intri undeva, sa gusti ceva din specificul local. Zis si facut, dar nu intram, caci preferam o terasa bine acoperita, in fata unui restaurant destul de plin la interior. N-am inteles alegerea celor dinauntru, unde era o caldura infernala si fum de tigara, in detrimentul statului afara, la aer curat, neexistand niciun risc de a fi plouat sub umbrelele destul de largi. Probabil nici ceilalti n-au priceput de ce stam noi afara, fiind singurii de altfel. Nu a constat prea mult asta, caci noi ne simtim foarte bine, ne desfatam cu paste si cu vin rosu, desi ora este destul de inaintata. Au si micile excese deliciul lor, cateodata.

In jur de ora zece ne reluam drumul inapoi catre hotel, prin orasul spalat bine de apele ploii, cu strazile sclipind de curatenie, la lumina lampadarelor. Vom avea o noapte destul de scurta si tulburata  de zapuseala de afara si suntem tare obositi. Asadar nu mai pierdem timpul si ne culcam, fiindca a doua zi avem sa pornim catre Venezia, nu inainte de a ne plimba putin pe malul Adriaticii.

In zorii zilei, dupa micul dejun copios, vedem ca afara norii inca nu s-au razbunat, asa ca ne echipam din nou de ploaie si pornim sa cercetam orasul. Este o vreme inselatoare, care te face sa crezi ca e destul de rece din cauza noriloor, dar nu e deloc asa. Zapuseala nesuferita nu ne lasa in pace nici azi si ne face sa ne oprim pe o alee, sa ne dezbracam hainele de ploaie si sa le punem in rucsac.

Dupa o plimbare intortochiata pe stradutele din Lignano, incepem in sfarsit sa simtit ca ne apropiem de mare. Mirosul marii este inconfundabil, miresmele aduse de scoici si nisip iti patrunde imediat in nari si te faci sa stii precis ca nu ai ratacit drumul.

Ajungem in sfarsit pe mal... Adriatica este in spume, fluxul este in toi si valurile rostogolinde cuprind o fasie destul de larga de plaja, cu tot cu suporturile pe care vara sunt probabil fixate umbrelele de plaja. Sunt singurele pete de culoare, in acest univers marin. tulburat si gri. Cerul e atat de jos, incat pare a se uni cu marea, contopindu-se intr-o invalmaseala de nori intunecati, care cu greu fac loc, pe ici pe colo, unor petice de cer albastrui.

Ne invartim pe plaja cu nisipul pudrat fin si aranjat cu mare grija, dupa cum se vede dupa urmele proaspete de roti de tractor. Desi sezonul turistic s-a incheiat si nimeni in afara noastra nu se afla aici, totul este deosebit de curat si bine intretinut, asa cum ar trebui sa fie orice plaja care se respecta.

Plaja, la randul ei este intesata de suporturile pentru umbrele, vaduvite pana la vara viitoare de panzele colorate, iar in spate, se vad hotelurile albe si cochete, de asemenea pustii. Zarim putin mai departe de noi un ponton, la capatul caruia se afla o cladire si decidem sa mergem sa vedem marea, mai de aproape.

In timp ce ne indreptam catre ponton, apa creste vazand cu ochii si pare tot mai amenintatoare. Se intuneca vadit si mare lucru sa nu fim iarasi prinsi de ploaie. Valurile se rostogolesc tot mai aproape de picioarele noastre, lucru care ne face sa ne descaltam si sa ne suflecam pantalonii pana la genunchi. Ah, ce senzatie grozava, sa mergi descult prin valurile inspumate, mai ales ca apa este destul de calduta, nu cum te-ai astepta sa fie privind-o, asa intunecata si manioasa.

Ajungem la pontonul din lemn si ne plimbam pana la capatul sau, asa incat sa putem privi marea in larg. Valurile se sparg cu si mai mare furie de picioarele din lemn ale constructiei, improscandu-ne cu spume mari si inmuindu-ne si mai tare hainele, si-asa ude de atata zapuseala. Oricum, asta nu face sederea acolo mai putin placuta, asa incat ramanem sprijiniti de balustrada, cu ochii larg pierduti in cei ai marii gri, de toamna.

Si-n timp cat stam acolo, un val mai manios decat toate celelalte, se izbeste din toate puterile de ponton si ne face leoarca din cap pina in picioare. Ar fi totusi vremea sa o luam din loc, caci marea e tot mai furioasa. Cu toate acestea insa, se pare ca valul buclucas a produs un declic undeva, acolo sus, unde cerul se imbina cu apa, caci dintr-o data pare ca norii se dau la o parte si incepe sa se vada un petic albastru, luminos.

Pornim inapoi pe ponton, stropiti din greu de valurile nabadaioase, dar pana la urma o scoatem la capat si ajungem iar pe plaja, iar de acolo, pe faleza.
Mergem sa vedem multimea de iahturi ancorate in micul port de agrement, unde acestea stau aidoma masinilor intr-o parcare. Sunt mici si mari, ambarcatiuni motorizate sau cu vele; orice ai vedea aici nu te poate mira fiindca se integreaza perfect in acest peisaj marin.

Mai zabovim apoi un pic pe stradutele pline deja de frunzele ingalbenite si cazute la pamant castanilor si platanilor din oras, apoi ne indreptam catre parcarea hotelului in care am stat si ne asternem iar la drum, fiindca ne asteapta un episod inedit, din "calatoria italiana": mergem la Venezia!

citeste continuarea aici