Despre leucemie: De viata si de moarte.

urmare de aici

Ma gandesc de cateva zile c-ar trebui sa continui jurnalul inceput despre lupta mea cu boala, dar ca sa fi facut asta, ar fi trebuit sa am o stare de spirit potrivita. De ce-l mai scriu si pentru cine? Habar nu am, e pur si simplu o marturie a ceea ce mi se intampla, nu o litanie si nici o rugaciune, ci doar fapte pur si simplu...Impanate cu triste adevaruri dar si cu speranta...

As fi ajuns in punctul in care ar fi trebuit sa vorbesc despre chimioterapie, cuvantul de temut dar si aliatul impotriva bolii. N-am sa fac asta azi, doar in putine cuvinte si veti vedea de ce.
Chimioterapia a fost crunta, salbatica si rascolitoare. Mi-a invadat toate fibrele, piana in cele mai adanci unghere si sufletul asemenea. Am razbit insa, cu multa rabdare, cu multa incredere in Dumnezeu, in doctori, in ai mei si-n mine. Asta e tot ce pot sa spun acum, facand un rezumat al ciclului de un an de chimioterapie. Fara detalii tehnice, suparatoare si cumplite acum, caci nu stiu pe cine ar interesa in afara celor bolnavi, care ar avea puterea sa vrea sa afle despre asta.

N-am stiut ca va trebui sa urmez tratamentul, de la inceput. Semnele si prognosticul bolii mele era unul bun si am crezut in perioada de inceput, in naivitatea mea, ca totul se va rezuma la a lua medicamentul zilnic si miraculos, care ma tine-n viata deocamdata. Dupa vreo doua luni de tratament, in care organismul a inceput sa raspunda foarte bine si boala sa dea inapoi, doctorita mi-a spus ca inevitabil va trebui sa urmez cateva cicluri de chimioterapie, in scop de "consolidare", pentru a fi siguri ca nu recidiveaza. Vestea a cazut ca o maciuca deasupra capului meu, caci nu eram deloc pregatita pentru asta. Mai mult de-atat, imi era data cu putine zile inaintea Craciunului din 2013, cand toti ne pregateam de sarbatori.

Pe 6 Ianuarie 2014 am inceput lungul drum al luptei pe viata si pe moarte cu leucemia. Tratamentul a constat in patru cicluri de chimioterapie agresiva, fiecare avand durata intre 21-25 de zile, timp petrecut in Sectia de hematologie a Spitalului Oncologic din Cluj. Intre aceste "cure", care te pun la pamant fizic in primul rand, iar daca nu ai grija si moral, am de fiecare data pauza, acasa, cate doua luni. Acestea nici nu le simti, caci trec in zbor si inveti sa te bucuri de orice lucru simplu de care n-ai avut habar pina acum, de orice raza de soare ori bataie de aripi, de orice vorba spusa-n vant, de bucuriile simple ale vietii pe langa care altadata ai fi trecut fara sa le observi.

Boala te face mai puternic si mai bun, daca vrei sa o lasi. Daca-i cedezi - si nu din voia ta de multe ori - poate scoate tot ce-i mai rau din tine, lucru care nu foloseste nimanui, cu atat mai putin tie.
Atata doar vreau sa mai spun pentru moment: boala aceasta a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au intamplat vreodata, caci m-au facut mai buna, mai rabdatoare si ma inteleapta. Nu stiu daca cei din jurul meu realizeaza asta, dar eu simt. Este un mare paradox ceea ce spun, caci cine si-ar dori sa traiasca cu o boala incurabila si fara certitudinea zilei de maine? Eu totusi o fac, caci asta mi-a fost dat. Am noroc de oameni buni si frumosi in jurul meu, care si-au dovedit abnegatia (chiar si cei necunoscuti) si profunda umanitate care-i caracterizeaza, in chiar cele mai grele clipe ale vietii mele. Chiar si-atunci cand din varii motive am fost singura, eu i-am simtit aproape, in spirit.

Anul trecut, odata terminata chimioterapia, mi s-a recomandat transplantul de celule stem, care ar fi reprezentat se pare, solutia cea mai buna pentru boala mea. Din nou o lovitura crunta pentru mine, caci nu sunt pregatita pentru asta. Am inceput sa ma informez frenetic despre ceea ce presupune un astfel de transplant si m-am ingrozit. Efectele secundare pot fi devastatoare, chiar fatale si in plus, nici nu e sigur ca boala nu recidiveaza. Si-atunci...?

Gandul m-a framantat luni in sir, nopti si zile, iar decizia e doar a mea. Ceilalti pot cel mult sa ma influenteze, dar nu au cum s-o faca, fiindca nici ei nu stiu ce sa spuna. Pot doar cel mult sa ma incurajeze, dar nu e de ajuns, caci nu sunt eu vreo mare curajoasa, ba dimpotriva si am oroare de tot ce-nseamna suferinta fizica.

La sfarsitul lunii ianuarie anul acesta, am avut o discutie foarte serioasa cu doctorita mea, dupa ce mi-a comunicat faptul ca cei din Timisoara, unde ar urma sa fac transplantul, mi-au gasit donator compatibil. Am ramas pret de cateva clipe fara cuvinte, dupa care  am incercat s-o fac sa inteleaga ca deocamdata nu doresc sa fac transplantul, nu sunt pregatita pentru asta. A inteles pina la urma dar in vocea ei se simtea dezamagirea. "Eu stiu ca dumneavoastra vreti statistici si garantii, dar acestea din urma din pacate, nu poate sa vi le dea nimeni", mi-a spus. "Cert este ca practica medicala e categoric in favoarea transplantului, dar boala dumneavoastra e una ce se manifesta atipic" E clar, nu va mai incerca sa-mi influenteze decizia, desi formalitatile pentru intocmirea dosarului de transplant si a cautarii donatorului compatibil de celule stem, a fost demult pornita, la Spitalul din Timisoara, specializat in asta.

In mintea mea incepe sa se contureze tot mai clar ideea renuntarii la transplant dar inca nu stiu ce sa fac. Incepe a fi totusi o eliberare de stresul in care am trait in ultimul an de zile, ideea ca nu voi face transplantul atat de periculos, dar mai am nevoie de... sa zicem, un "semn" care sa ma convinga ca fac bine ceea ce fac. O "incuviintare" de undeva, habar n-am de unde, chiar daca asta suna ciudat si ridicol. Asa cum mi-au spus toti medicii, pina la urma, decizia este in totalitate a pacientului si nimeni nu poate face asta in locul sau.

Intre timp insa, am inceput o sesiune de radioterapie, care-mi manaca zilele si sufletul, acum, chiar in timp ce scriu. De ce? Pentru ca asa e indicat inainte de transplant, in scop paleativ. OK, i-am spus doctoritei care-a fost foarte ferma in privinta asta, o sa fac si minunea de radioterapie, macar ca nu stiu cu ce "se mananca", apoi, sa ma lasati in pace, mi-am spus, satula-n gand. Revolta copilareasca doar, fiindca stiu ca voi face mereu ceea ce va trebui sa fac.

In urma cu cateva zile, am dat o declaratie prin care-am renuntat de buna voie si din motive personale la transplant, hartie de care cei din Timisoara au avut nevoie la dosar. M-am simtit inca putin eliberata ca sa zic asa, dar in continuare nu sunt convinsa c-am facut bine. "Totul e bine cand se sfarseste cu bine", insa la mine nu stiu cand si cum se va intampla asta... Si uite ca-n viata asta a mea, mi-a fost data sa traiesc exact cum nu-mi place: in incertitudine si nesiguranta. Paradoxal, o spun inca o data, e dificil dar nu peste poate, caci puterea mintii e mare, am spus-o de atatea ori. E important sa ai psihicul mereu sus si sa fii in stare sa se aduni de jos, ori de cate ori viata te tranteste si te pune la pamant. Cu ajutor sau fara din afara, tu ai datoria sa faci acest lucru si sa-ti duci viata mai departe, cat de bine si de frumos poti.

Vorbeam de "semnul" care-mi lipsea sa stiu c-am procedat bine...mai mult pentru linistea si amagirea mea, caci nu se stie cand "dusmanul" va reveni din nou, cu forte proaspete si mai puternic. Se pare ca asa revine, cand revine, mi-au spus-o toti...si-atunci o iei de la inceput, dar cu sanse mult mai mici. Sau chiar deloc.

Ei, bine, semnul l-am primt intr-una din diminetile trecute, in urma unui telefon. Anul trecut, in vara, am petrecut vreo cinci saptamani in spitalul din Cluj, alaturi de Maria, o doamna din Deva, care avea o boala similara cu a mea. Motivul pentru care am fost "cazate" impreuna a fost ca si ei i se recomandase transplantul de celule stem, dar spre deosebire de mine care eram sceptica, Maria era foarte entuziasmata si convinsa ca asta-i va fi scaparea.

S-a tinut bine in tot timpul tratamentului, avea un optimism de invidiat si o credinta imensa in Dumnezeu. Fraza cel mai des rostita de Maria era "Cum va vrea bunul Dumnezeu, eu imi pun toata nadejdea in El"... Si cam atat.... o lipsa de interes totala fata de tot ceea ce insemna boala ei si incercarile cu care va avea de-a face in ideea unui transplant...nimic de genul asta, parca n-ar fi existat. Eu nu ma puteam opri sa o admir dar totodata ma gandeam ca n-as putea in ruptul capului sa ma opresc a cauta informatii despre ceea ce aveam sa infrunt, sa intreb, sa scormonesc, sa stiu cu ce ma voi confrunta, asa incat sa pot fi pregatita. La Maria, nimic de felul asta, doar o serenitate absoluta si o incredere profunda in Cel de Sus.

Mai mult de-aatat, un episod m-a pus pe ganduri si mi s-a parut nedrept. In vreme ce dosarul meu inaintat la Timisoara era in faza foarte avansata si dintr-o clipa-ntr-alta asteptam vestea ca mi-au gasit donator, intr-una din zile, Mariei i se spune ca dosarul si cautarea donatorului pentru ea, au fost stopate de nu stiu care minister, din lipsa de fonduri.

Reactia ei a fost una de razvratire, frustare si neputinta, Maria izbucnind in lacrimi, cu greu a putut fi oprita, atat de tare isi dorea transplantul... Scena m-a impresionat pina la lacrimi si n-am putut sa nu ma opresc a ma gandi ce feste iti joaca viata: cum mie, careia nici nu voiam s-aud despre transplant mai-mai ca-mi gasisera donator si-n scurt timp urma sa ma pregatesc pentru "calatoria" vietii mele... In timpul asta, Mariei care-si doreste mai mult decat orice pe lume, i se refuza transplantul, chiar daca deocamdata, din cine stie ce motive administrative stupide.

Nu m-am putut stapani intr-un final, am luat-o-n brate si ne-am plans impreuna neputintele, stand asa imbratisate... Asta mi s-a parut un semn si chiar i-am spus, ca nu e drept ca eu sa refuz actul medical castigat atat de simplu, in timp ce ea nu poate sa aleaga. Probabil ca voi face transplantul, m-am gandit.

Lucrurile au intrat pe fagas normal, timp de cateva luni nu s-a intamplat nimic, dar traiam zilnic cu frica vestii care avea sa se abata supra mea: ca mi-au gasit un donator. In tot acest timp ma simt foarte bine si cine n-ar sti, ar zice ca sunt perfect sanatoasa.
Undeva la mijlocul luni Noiembrie a anului trecut, am fost sunata de Maria, care cu bucurie in glas mi-a spus ca au fost reluate cautarile, ca i-au gasit donator si ca in scurt timp, pe la sfarsitul lunii, se va interna in spitalul din Tg. Mures, ales de ea, pentru transplant.

Am inceput sa-i pun zeci de intrebari despre ceea ce i-au spus si cum se va desfasura si in continuare nu am putut sa nu ma mir de aceeasi lipsa de interes si dorinta de cunoastere din partea ei...
Maria s-a abandonat cu totul in mainile lui Dumnezeu, cu incredere deplina si seninatate. Nu spun ca e un lucru rau, ci dimpotriva, dar nu pot sa cred ca nu vrei sa stii ceea ce ti se va intampla, doar ca sa fii mai "ferit" de gandurile rele.

Era convinsa ca va dura doar o luna si de Craciun sau Anul nou va fi acasa, cu familia. Eu, in continuare sceptica, fiindca stiam ca dureaza cel putin o suta de zile daca totul merge bine, i-am dorit din tot sufletul sa fie asa si m-am rugat mereu la Dumnezeu pentru Maria. A fost ultima data cand i-am mai auzit glasul, plin de optimism.

In toate aceste luni m-am gandit fara incetare la ea, ce-o fi facand si cum a trecut peste incercare. Gandul nu-mi da pace in ultimele zile si ma hotarasc s-o sun, fie ce-o fi. Ar trebui deja sa fie acasa, chiar daca e slabita, probabil imi va raspunde altcineva la telefon.

Am format numarul plina de speranta, avand in gand chipul mereu vesel al Mariei si intr-adevar, la capatul celalalt, o voce barbateasca imi raspunde. O cer pe ea, dar vocea izbucneste in lacrimi si-mi spune ca Maria nu mai este... Se implinesc curand sase saptamani de cand s-a dus de printre noi, caci nu i-a reusit transplantul, in spune barbatul, sfasiat de durere.

Raman fara cuvinte si timp de cateva minute, ma aflu in telefon cu un barbat necunoscut si plangem impreuna incetisor... Nu pot sa cred si totusi s-a intamplat... E drept sau nu e drept, cine sunt eu sa judec? Departe de mine gandul asta...
"Sa nu faceti transplant in viata dumneavoastra si sa va traiti cate zile v-a dat Dumnezeu, frumos si cum le meritati", imi spune omul cu durere, iar eu imi iau cu greu si aproape fara cuvinte ramas bun de la el, ca sa pot izbucni in voie, in plans.

Moralul este la pamant acum dar undeva, intr-un ungher ascuns al sufletului meu, simt cum o parghie firava si-apoi din ce in ce mai puternica, incepe sa-l ridice independent de vointa mea...
Sa fie acesta "semnul" asteptat? Ori e doar o iluzie pe care mi-o fauresc singura, la gandul ca am procedat bine, refuzand transplantul? N-am sa aflu niciodata, dar gandul ma linisteste pentru moment. Nicio boala nu seama cu alta si orice organism e diferit. Asadar, misterul ramane in continuare, dar "semnul" e aici.

Voi continua sa fiu umila si sa multumesc Domnului pentru fiecare zi lasata pe pamant. Sa dea Dumnezeu sa fie bine.