Agapia Veche, schitul de la granita dintre arhaic si prezent

urmare de aici

E o zi innorata si cerul e jos, parca pregatindu-se de ploaie, cand ne hotaram sa mergem sa vedem schitul Agapia Veche. Au trecut cateva zile de cand suntem in Moldova si am fost deja la Manastirea Agapia, ba chiar ne-am incumetat spre nord, catre Bucovina.
Astazi insa, fiindca se arata a ploaie, ne hotaram sa stam prin jurul "casei", asa incat la o adica sa ne putem intoarce repede de unde-om fi. Si-asa va fi sa ajungem la Agapia Veche sau Agapia din Deal, numele sub care mai este cunoscut schitul din padure.

Distanta nu e mare, doar vreo doi kilometri avem sa facem din Padurea de Smarald unde stam noi si pina la schit. Ne echipam de ploaie dar nu gros, fiindca in ciuda norilor, afara e destul de zapuseala si pornim.

La jumatatea curtii ne intalnim cu Al, care de buna seama, este in cautare de aventuri astazi, asa ca se ia dupa noi. Incercam sa-l intoarcem din drum, dar se vede treaba ca vrea cu tot dinadinsul sa ne insoteasca. Ce sa facem? Drumul nu e lung si avem incredere in el, asa ca ne-am incumeta sa-l ducem cu noi, chiar si-asa fara lesa, dar ce vor spune stapanii lui?
Unde mai pui ca stapanii sunt plecati de-acasa, asa ca nici n-avem cui cere voie... dar mai presus de asta, il poti vedea, imagina macar, vreodata, pe Al in lesa?! Asta deja e peste poate!

Ne ducem hotarati catre poarta fara sa ne mai uitam in urma, asa incat sa-i dam de inteles ca nu trebuie sa vina dupa noi. Nici gand de-asa ceva! Ne urmeaza ursul bland si incapatanat, pina in fata portii. Ce-i de facut? Ne intoarcem catre el si cu voce ferma-i spunem, ca unui catel de inteles ce este, ca n-are voie sa vina mai departe, fiindca trebuie sa ramana sa pazeasca casa.

Ne priveste cateva clipe cu ochii lui blanzi si castanii si pare ca-ntelege, caci in timp ce noi de departam, ramane in fata portii larg deschise, parca uitandu-se dupa noi dar totusi atent mai mult la treaba pe care o are el de facut in curte. Ne declaram multumiti, desi am fi vrut sa-l avem cu noi, apoi trecem podetul de lemn peste paraiasul ce separa Padurea de Smarald de drumul principal si pornim mai departe prin sat.

Mergem iar in directia manastirii Agapia, pe acelasi drum parcurs deja in urma cu doar doua zile, insa nu vom ajunge pina acolo. La circa un kilometru si ceva departare, un drumeag laturalnic, o ia la dreapta prin case si pare ca urca dealul. Apucam pe drumul acesta care ne va duce in padure, dupa cum ne indica o tablita pe un picior de lemn.

Nimic spectaculos deocamdata. Trecem printre lungi siruri de case, destul de saracacioase, care nu seamana defel cu cele aflate de-a lungul drumului principal. Nu intalnim pe nimeni aici, nici macar turisti, ceea ce ne face sa credem ca locul e mult mai putin vizitat in comparatie cu manastirea cea noua de la Agapia. Cu atat mai bine ne spunem, daca nu va fi inghesuiala si aici.

Ajungem in sfarsit langa padure, dar pierdem calea. Nici urma de vreun indicator, o semnalizare cat de mica, asa incat va trebui sa ne orientam cum vom putea. Vreo trei carari se impart aici, ducand in diferite locuri, doar doua in padure, insa. Nu-mi ramane decat sa ma bazez pe flerul lui Marius, caci eu sunt absolut pierduta cand este vorba despre orientare. Probabil ca daca m-ar lasa cineva intr-o padure, in scurt timp as gasi niste lupi sa ma manance, dar drumul de intoarcere tot nu l-as dibui.

Dupa cum am banuit, n-aveam sa ma insel, caci Marius gaseste drumul bun si-o apucam intr-acolo. E doar o potecuta, care urca piezis prin padure, printre radacinile noduroase ale arborilor, ce ies prin pamant aidoma unor artere uriase. Mare atentie trebuie aici, caci paienjenisul de radacini devine uneori atat de des, incat e foarte usor sa te impiedici si sa cazi, la un pas nepotrivit.

Ne oprim din cand in cand sa ne tragem suflarea si constatam ca stropi mici de ploaie incep sa ne stropeasca fetele, izbutind sa treaca de frunzisul des al copacilor. Ar fi mare pacat sa trebuiasca sa ne intoarcem chiar acum dupa ce-am gasit poteca si fara sa vedem schitul, caci pentru zilele urmatoare avem deja alte planuri.

Nu ne speriem totusi de putina ploaie si pornim mai departe. Rabdarea ne este rasplatita, caci in scurt timp ajungem la capatul potecii si in fata ochilor ni se deschide drumul forestier. De unde vine si cum se ajunge la el, n-am descoperit dar nici nu ne intereseaza acum, multumiti ca poteca ne-a adus unde trebuia.

Drumul pe care avem sa mergem de-acum, e mult mai usor de strabatut, o joaca de copii, mai ales ca din loc in loc, e presarat cu banci sculptate din trunchiuri de copac, pe care te poti odihni si trage rasuflarea pina cand esti iarasi gata de mers.
Facem si noi asta de vreo doua ori si-n timp ce stam pe o bancuta din acestea, din urma ne ajung doua maicute, incarcate cu bagaje. Ne salutam si ele trec mai departe, in mod evident avand aceeasi destinatie ca si noi.

Drumul coteste de cateva ori, ba urca mai abrupt, apoi mai lin, dupa care, ajungem in fata intrarii in schit. Ne oprim in fata portii din lemn sa citim afisele existente acolo, caci de buna seama ele au legatura cu regulile de buna purtare in interiorul manastirii. Aveam sa aflam astfel, ca trebuie sa pastram linistea si o atitudine cuvincioasa in interior, asa cum lesne era de inteles si mai cu seama, sa nu intarziem in schit, dupa lasarea soarelui, caci acest lucru e interzis cu desavarsire. Toate aceste indrumari vin direct de la insusi Mitropolitul Nicodim al Moldovei, ceea ce nu pot sa le dea decat o greutate si mai mare. Sigur ca avem sa ne conformam tuturor acestor cerinte si nu vom ramane nici prea mult in interiorul manastirii, doar cat sa ne lamurim care este povestea acesteia.

Asa cum avem sa afla, Schitul din Deal, cum mai este numit asezamantul, a fost de fapt prima manastire din tinutul Agapiei, care isi trage numele de la intemeietorul ei, calugarul Agapie, undeva prin secolul al XIV-lea. Agapie, impreuna cu o mana de pustnici au lucrat din greu la destelenirea dealului pe care se afla manastirea, pentru a face un loc prielnic unei astfel de constructii.
Odata sfarsita lucrarea, au ridicat schitul aflat astazi pe locul numit "Livada parintilor", care asa cum spune si numele, e o mica livada de pomi fructiferi, cu precadere meri, in mijlocul carora se afla biserica, manastirea si chiliile inconjuratoare (sursa aici).

Ulterior, in secolul al XV-lea, pe locul vechii manastiri de calugari intemeiata de Agapie, s-a construit o biserica noua, cu fundatie din piatra, mult mai traininca. Aceasta a primit hramul "Schimbarea la Fata a Domnului" si a devenit pina prin secolul al XVII-lea, unul dintre cele mai importante locase de cult din Moldova. Ceea ce o face si in anii nostri sa fie cunoscuta, chiar dupa ce polul interesului s-a mutat catre Agapia Noua, sunt frescele si picturile lui Nicolae Grigorescu, care impodobesc o mare parte a interiorului bisericii vechi.

In timp ce citim toate acestea afisate prin diverse locuri din curtea manastirii, ne plimbam in jurul bisericii imbracate in lemn si-i admiram dantelaria, patrunsi de minunata senzatie de liniste si spiritualitate care domneste aici. Nu intalnim decat un grup de alte trei persoane si cateva maicute, pe toata durata plimbarii noastre aici.

Intrarea in curtea manastirii se face pe sub vestitul turn-clopotnita, una dintre vechile cladiri ramase de pe vremea calugarului Agapie, la fel construit din lemn si asezat deasupra unei intrari boltite din piatra.

Locul este inconjurat de chiliile maicutelor, ingrijite si curate, cu flori la ferestre si geamuri cu perdele de un alb imaculat. Prin curte pasii iti sunt purtati pe aleile din piatra, marginite de tufe de trandafiri atent ingrijite, prin iarba de un verde crud.

Ne apropiem de biserica, dam un ocol in jurul ei, si admiram splendoarea lemnului de brad si a braului care o inconjoara, o adevarata dantelarie!

De-a lungul veacurilor, biserica si toate celelalte cladiri aflate aici, au fost greu incercate de vicisitudinile vremii, caci ba au ars, ba s-au prabusit din cauza alunecarilor de teren sau chiar netrebniciei oamenilor, in luptele date aici in jurul anilor 1800 si ceva. De fiecare data insa, calugarii de-aici, sprijiniti de domnitorii vremii, au reusit sa refaca biserica si astfel putem sa admiram si azi acest edificiu care a reusit sa invinga timpul si sa faca trecerea intre o lume arhaica, de mult pierita si cea moderna, in care traim. Aici si-au gasit linistea multi calugari si pustnici, iar pictorul Nicolae Grigorescu a invatat o mare parte din tinerete in acest salas de cult.

O piesa care-i confera unicitate schitului Agapia Veche, este toaca neobisnuita pe care o folosesc maicutele pentru a vesti inceperea slujbelor. Aceasta nu este facuta din lemn, precum toacele obisnuite, ci din metal, este pictata si are forma unui urias timpan. Am putut sa o vedem si noi, intrucat este asezata afara, pe una din laturile bisericii.

Vazand acum cam tot ce se putea vedea afara, e vremea sa intram si in biserica. Pasim in pronaos si la intrare dam de o maicuta in varsta, care cu ochelarii pe nas, citeste dintr-o carte de rugaciuni, asezata in spatele unei masute pe care se vad diverse icoane, carti si obiecte bisericesti, pesemne de vanzare.

O intrerupem cu sfiala din citit, o salutam si ne arunca o privire scurta, vadit deranjata de faptul ca a fost conturbata din rugaciune. Ne simtitm destul de prost, dar vrem neaparat sa vedem biserica, asadar o intrebam daca acest lucru este posibil.

Ne raspunde ca da, insa in fraze lungi si complicate ne sfatuieste cum si de ce trebuie sa pastram linistea si buna cuviinta in sfantul lacas al Domnului. Sigur ca suntem constienti despre acest lucru, intrucat nu suntem pentru prima data intr-o manastire, dar toate aceste povete spuse parca pe un ton dojenitor, ne fac sa ne simtim din ce in ce mai stingheri.

Intram cu mare grija inauntru si ramanem in contemplare. Bisericuta e mica si intunecoasa, asa cum era de asteptat. Inauntru nu mai e nimeni in afara de noi, asa incat putem sa ne rugam in voie si apoi sa ne-aruncam si ochii imprejur, dupa picturile si frescele lui Grigorescu. 

La fel ca in mai toate manastirile moldovenesti, si-aici la Agapia Veche, albastrul este cel care domina peretii, intrerupt fiind doar de foita de aur si purpura cu care sunt pictate icoanele. Micul iconostas din lemn este superb si toate icoanele care-l inconjoara, de buna seama pictate de Nicolae Grigorescu, completeaza intr-un mod simplu si frumos imaginea de ansamblu.

Afara la intrare scrie clar ca nu este permis fotografiatul in interior, dar ce-ar fi sa ne incumetam la o poza? Gandul ispititor nu ne da pace, dar totusi nu indraznim, mai mult de teama si rusinea fata de maicuta de la intrare. Ne vine un gand, asa ca Marius merge s-o intrebe daca ne permite sa facem o poza cu iconostasul, una doar... Isi ridica ochii din spatele ochelarilor si ne priveste dezaprobator peste acestia, cu sprancenele incruntate... "Bine, dar una, doar", ne spune cu un glas soptit dar sever. Ii multumim, ne intoarcem in biserica si potrivindu-ne aparatul, riscam sa declansam furia maicutei ingaduitoare, facand o poza cu blit si rugandu-ne in gand sa ne reuseasca. Din fericire a reusit, asa ca putem admira si azi opera lui Grigorescu la Agapia Veche, gratie acestei poze pe jumatate furate.

Petrecem cateva clipe inca, in interior, apoi dam sa iesim. maicuta de la intrare se pare c-a revenit la sentimente mai bune, ori a vazut ca ne-am comportat conform asteptarilor, caci intra in vorba cu noi. Ne intreaba de unde suntem, ce facem prin locurile acelea, iar noi ii raspundem. Ne da informatii suplimentare despre schit si nu numai, dar si despre celelalte manastiri la care neaparat ne spune ca va trebui sa mergem. O asiguram ca asa vom face, ca asta e unul dintre motivele pentru care suntem acolo, apoi dam sa ne luam ramas bun si sa iesim.

Inainte de asta insa, mai are ceva sa ne spuna. Reluandu-si iar tonul sever, ne intreaba oarecum suspicioasa: "Sunteti casatoriti?"
"Da, da, sigur ca da",, ii raspundem repede, aproape intr-un glas, tematori, ca la scoala. Ne scruteaza iar de sus pina jos parca nevenind-i sa creada, apoi scoate din sertar cateva pagini si ni le da. Sunt niste rugaciuni pentru oamenii casatoriti, pe care va trebui sa le rostim de mai multe ori pe zi, asa incat sa ne mearga bine si sa nu cadem prada ispitelor lumesti. Sunt de asemenea sfaturi, cu precadere pentru sotii, care sunt indemnate sa le fie ascultatoare sotilor, sa-i slujeasca si sa nu le iese din vorba niciodata... plus cate si mai cate...

Toate acestea sunt scrise intr-o limbaj arhaic, bisericesc cum n-am crezut ca-mi va fi dat mie, o sotie din secolul XXI, sa citesc vreodata.
Am luat povetele si rugaciunile si le-am impaturit cu mare grija, apoi i-am multumit maicutei pentru sfaturi si am iesit din nou in curte. Cred ca le mai pastrez si-acum intr-un sertar, pe undeva prin casa, ca pe o mostra a unei lumi demult apuse, desi aceste sfaturi nu sunt deloc lipsite de intelepciune sau bun simt. Sa spunem doar ca parca nu mai sunt "in ton" cu lumea nebuna in care ne invartim cu totii astazi.

Pe bancuta de la intrare, ne asezam cateva clipe sa ne reculegem si sa cugetam la cele vazute si auzite in schitul Agapia Veche, apoi ne ridicam si luam drumul intoarcerii, ca sa nu ne prinda apusul soarelui in schit, lucru cu desavarsire interzis.

Avem sentimentul ca pret de vreo doua ore, am calcat peste granita dintre arhaic si prezent si-am pasit dincolo, in trecut. A fost o calatorie spirituala si binevenita care ne-a linistit sufleteste.