Calatoria italiana - Partea a II-a: Venezia, La Serenissima Republica

urmare de aici

Ziua a inceput mohorata, cu o vreme care te indeamna mai degraba la lenevire decat la preumblare, insa noi avem alte planuri. Nu avem de gand sa ne lasam toropiti de zapuseala, nici de cerul gri de deasupra noastra, asa ca, plecam in cautare de noi aventuri.

De la Lignano Sabbiadoro pina la Venezia, daca alegi sa-i faci pe autostrada nu sunt decat o suta de kilometri, asa ca in mai putin de o ora, esti acolo. Daca vrei sa mai vezi si alte lucruri, nu te vei duce pe autostrada, ci pe drumul local, care strabate faleza dintre cele doua orase. Noi n-avem insa prea mult timp la dispozitie si in plus, ne asteptam ca aglomeratia veneziana sa ne incarce ziua si asa destul de tare, asa ca alegem drumul cel mai rapid.
In tot raul e si-un bine, caci pe masura ce ne indepartam de Lignano, norii se dau la o parte tot mai mult si pe data isi face aparitia un soare orbitor, aproape ca cel de vara, pe un cerul  albastru patrunzator. Asta nu poate decat sa ne binedispuna si sa ne indrepte ziua inceputa destul de letargic.

Ajungem destul de repede langa laguna, pe autostrada nu e aglomerat. Intram in sfarsit in Venezia, traversand Via della Liberta, de fapt un mare viaduct care face legatura intre insula si partea continentala. La capatul acestuia, cotim spre dreapta, catre Isola Nuova, unde vom gasi parcarea. "Insula Noua", asa cum spune si numele, este construita artificial undeva prin anii '60 langa laguna veneziana si in timp, a devenit un loc numai bun pentru gazduirea autoturismelor turistilor sau a locatarilor Veneziei, care nu-si pot aduce masinile in oras. Pe aceasta insula a fost construita o mare parcare numita Tronchetto, spre care ne indreptam si noi acum, in cautarea unui loc in care sa lasam masina.

Gasim parcarea finalmente si constatam cat de mare si bine organizata este. Nu sunt locuri in aer liber, dar nici nu prea suntem interesati, din cauza caldurii tot mai mari care se anunta. Coboram intortocheat, pret de cateva minute prin interiorul parcarii si iata-ne ajunsi la destinatie. Lasam masina in siguranta si iesim, in cautarea unui mod de a ajunge pe insula.

Asa cum aveam sa aflam, ca sa ajungi in oras, ai doua variante: fie cu vaporetto, fie cu "People Mover di Venezia". Alegem sa mergem cu acest "people mover", ceva inedit pentru noi, urmand sa ne intoarcem cu vaporasul, la capatul zilei de azi.

Zis si facut. Urmam indicatoarele catre statia "miscatorului de oameni" si in cateva minute ajungem, ne luam bilete, apare vehiculul si ne-mbarcam.
"People Mover di Venezia" este un mijloc de transport dat in folosinta in anul 2010 si functioneaza pe principiul unui funicular, tras de cabluri. Ca atare, nu exista pilot, acest vagon deplasandu-se lejer cu o viteza destul de mare, pana la statia centrala din Piazzale Roma, unde coboram.

Aici e un furnicar imens de oameni, asa cum era de asteptat, insa intram si noi in vrie si ne lasam purtati de val. N-avem nicio tinta deocamdata, avem de gand doar sa colindam pe stradutele venetiene la intamplare, sa culegem imagini cat mai multe, sa surprindem detalii inedite si sa plecam cu amintiri nepretuite de aici. Nu-mi plac aglomerarile urbane si aici e ultimul loc din lume in care ar fi trebuit sa ma aflu din punctul acesta de vedere, insa paradoxal, ma simt bine si am de gand sa profit de ziua asta din plin.

Pornim de-a lungul unui canal, pe trotuar ingust si constatam ca dintr-o data multimea se rareste, asa incat putem admira in voie fatadele cladirilor si apele ce tin loc de strada.

Totul e foarte cunoscut, desi n-am fost nicicand pe-aici, dar ni se par atat de familiare datorita numeroaselor documentare si imagini vazute de-a lungul anilor, despre Venezia.
Citisem in prealabil venirii noastre aici, niste recenzii scrise de calatori prin Venezia si incerc acum sa compar ceea ce-am citit cu tot ce vad. Intr-adevar, Venezia te poate cuceri intr-o clipita sau poate sa-ti displaca, oricum ar fi insa, o data -n viata, ea merita vazuta.

Din capul locului trebuie sa spun, ca in ciuda multelor zvonuri auzite despre mirosul de mucegai sau de canal, la vremea cand noi vizitam orasul, acesta e inexistent. N-am simtit nicio clipa vreun iz de aer rau mirositor, ori de putreziciune. E vorba doar de un aer umed, marin, asa cum e normal sa simti atunci cand te gasesti intr-un oras aflat pe-o insula, intr-o laguna. Cu toate astea insa, nu te poti opri sa nu observi starea destul de degradata in care se afla unele fatade ale caldirilor ce strajuiesc apele si sa nu te intrebi cat de tare sunt erodate.
Stiu totusi ca s-au facut in ultimii zeci de ani progrese remarcabile in domeniul restaurarii si conservarii cladirilor si chiar a insulei in sine, astfel incat sa se evite scufundarea ei anuala in mare.

O, da! Si-ncep sa apara gondolele... cuminti, asezate in fata portilor, plutind pe apa, in asteptarea stapanilor sau a clientilor. E ceva firesc aici, la fel cum in oras vezi o masina parcata in fata casei. Gondolierii, aproape toti imbracati in tricouri marinaresti, cu palarii si esarfe la gat, le manuiesc dibace prin increngatura de canale stramte, cu atata precizie, incat iti piere teama c-ar putea vreodata sa se izbeasca unii de ceilalti. Nu stim daca vom avea timp de o asemenea plimbare, dar personal prefer sa admir in pas de plimbare, pe jos, Venezia.

Din loc in loc, schimbam partea pe care mergem, trecand peste podurile suspendate, din metal sau piatra, adevarate dantelarii si opere de arta. Ma opresc intr-unul din locurile acestea si fac o poza unui gondolier care ma priveste ghidus si impasibil, ca si cand ar fi obisnuit cu zeci asemenea de instantanee zilnic.

Lasam apoi pentru o vreme plimbarea pe langa canale si incercam sa ne descurcam in paienjenisul de stradute din oras, caci vrem s-ajungem la Ponte Rialto si evident in piata cu acelasi nume, puncte importante de reper in aventura noastra venetiana.
Alegerea e una binevenita, caci dincolo de faptul ca am lasat de mult in urma aglomeratia infioratoare si turistii cu zecile de aparate de filmat-fotografiat, aici atmosfera e mai blanda si umbroasa. Soarele abia patrunde pe deasupra zidurilor inalte si stramte, ceea ce ne lasa ragaz sa respiram in voie.

Ma tot intreb cum as putea trai intr-un astfel de oras si ajung la concluzia ca n-as putea. Desi ar fi un privilegiu sa locuiesti intr-un oras apartinand patrimoniului UNESCO, mi-ar fi deosebit de dificil, daca nu imposibil, sa ma obisnuiesc cu furnicarul de turisti care asalteaza zilnic, in orice anotimp, orasul. Ma bucur deocamdata ca putem vizita acest oras deosebit si nu pot decat sa sper ca viata ne va mai purta vreodatii pasii pe aici.

Incet, incet, urmam indicatoarele abia vizibile din colturile strazilor si ne dam seama ca mergem in directia buna, catre Ponte Rialto. Nu dupa mult timp ajungem si constatam ca din pacate, asa cum era de asteptat, am intrat iar in aglomeratia turistica.

Ponte Rialto a fost de-a lungul vremii cel mai important pod din Venezia, el traversand Canal Grande, ce serpuieste in forma de "S" prin mijlocul orasului. De-a lungul secolelor, podul a fost initial construit din lemn, apoi a ars, urmand a fi reconstruit ulterior, prin secolul al XVI-lea, din piatra. El face principala legatura a malului vestic al Veneziei cu cel estic, unde se afla Piata Rialto, un loc destinat comertului si traficului cu marfuri, inca din primele secole ale existentei Republicii Venezia.

Patrundem pe pod si dintr-o data, in fata ochilor ni se deschide magnifica vedere a Canal Grande! Apele sunt largi aici si au sclipiri de cristal care-ti inteapa ochii, in timp ce tu privesti in larg, spre soare. Canalul e intesat de ambarcatiuni mai mici sau mai mari, comerciale, dar cel mai ades de agrement, precum gondolele.

Ramanem pe pod cateva zeci de minute, urmarind forfota de pe apele de sub noi si maiestria gondolierilor care reusesc manevre dibace in ultimul moment, tocmai cand ai crede ca se vor lovi unii de altii. Plecam apoi mai departe, caci tinta noastra acum este Piata San Marco.

Trecem iar pe stradute sumbre si umbroase, dar si pe strazile principale, unde se afla marile magazine, de firme, insa nu zabovim prea mult aici. Sunt intesate de lume care pur si simplu casca ochii la orice si fotografiaza in nestire vitrinele, indiferent de ceea ce se afla expus acolo. Bineinteles, nu lipsesc nici personajele ahtiate dupa shopping, inghesuindu-se care mai de care pe usile acestor magazine, carand sacose inscriptionate cu nume de mari firme. O lume care nu ne intereseaza catusi de putin, asa ca trecem mai departe.

Si iata, dupa cateva ore de colindat Venezia, timp in care n-am mancat mai nimic, doar ne-am reimprospatat cu apa si o minune de inghetata, in fata noastra se deschide insasi Piata San Marco! Este un vis aievea si un moment istoric pentru noi, sa ne aflam aici, in locul de unde, cu secole in urma, dogii venetieni carmuiau Republica. Palatul Dogilor se inalta falnic si binecunoscut, asa cum il stim din toate pozele copilariei si adolescentei noastre, iar piata insasi e intesata de lume si de omniprezentii porumbei.

Fotografiem tot ce putem, piata, Palatul Dogilor, Basilica San Marco, din toate unghiurile, vrand sa aducem cu noi acasa, cat mai multe crampeie din aceasta lume fascinanta, de mult apusa si totusi moderna. Nota de modernism este data din pacate de multitudinea de bannere afisate pe cladirile istorice, in curs de restaurare sau pur si simplu agatate acolo pentru reclama. Am evitat pe cat posibil asemenea poze, caci nu vreau sa am o amintire a Veneziei, nepotrivita cu imaginea din mintea si cunostintele mele.

Ne asezam pe o banca in piata, sa ne tragem rasuflarea si totodata sa gandim ce vom face in restul ramas al zilei, care incepe de-acum sa se indrepte spre culcare. Ar trebui sa urcam in Campanilla, sa vedem Venezia de sus, dar dupa ce ne interesam, aflam ca cei care stau la coada, o fac de vreo doua ore, asa ca renuntam cu parere de rau. Ramane doar speranta ca o vom face alta data, motiv si pretext sa mai venim aici.

Ne indreptam catre debarcader, pentru a vedea orele plecarii ambarcatiunilor din port, catre partea continentala. E evident acum, ca pentru a vizita Venezia nu e nicidecum suficienta doar o zi, dar din pacate acesta e programul nostru, iar maine avem in plan Verona. Raman asadar nevizitate, cu mare regret, o sumedenie de obiective importante, aflate pe insulele Murano si Burano in special.

Dupa o jumatate de ora de asteptare, ne imbarcam pe vaporas si pornim, in scrasnet de motoare vechi, invaluiti de o pacla de fum gros si inecacios, lasand in urma frumoasa Venezia.
Imaginea de ansamblu a orasului insular care se departeaza si se face tot mai mic sub ochii nostri, este superba!

Din cand in cand, oprim in diverse statii, unde lumea coboara sau urca, asa incat putem fotografia de-aici de pe apa, minunatele cladiri pe care nu le-am vizitat.

Suntem deja in largul lagunei, prindem viteza si de-acum nu ne vom mai opri decat la destinatia finala. In jurul nostru incep sa apara diverse ambarcatiuni, de agrement sau pur si simplu ale autoritatilor locale, precum Garda Financiara sau Pompierii - "Vigili del fuoco", asa cum este inscriptionata ambarcatiunea. Acestia din urma, ba se chiar deplaseaza in ritm alert si sunet de sirena patrunzatoare, probabil la vreo interventie. Nimic neobisnuit, doar suntem la Venezia si totul se petrece pe apa, nu?

In drumul nostru pe apa intalnim ambarcatiuni din ce in ce mai mari, vase de croaziera, intesate de oameni care ne fac cu mana din toate partile, asa ca le raspundem si noi micuti, de-aici de jos. Toate acestea arata ca niste colosi in comparatie cu vaporetto-ul nostru si sunt echipate cu toate cele necesare distractiei amatorilor de croaziere: barci, pereti de escalada, tiroliane...

Pe nesimtite ajungem la destinatie, la capatul unei zile istovitoare si pline, cand ne simtim de-a dreptul epuizati dar peste masura de satisfacuti de tot ce-am realizat. N-as fi crezut la inceputul zilei ca va fi totusi posibil sa vedem atat de multe lucruri. Nu mai ramanem nicio clipa la debarcader, ci ne indreptam degraba spre parcarea Tronchetto, caci mai avem vreo suta si ceva de kilometri de facut pana la Verona, unde din nou, din delasare, n-am rezervat nimic pentru la noapte.

Si-acum cand scriu, iar amintirile s-au decantat atat de mult incat aproape par a se mistui in ceata, va spun din nou, ca Venezia trebuie vizitata pentru ceea ce este, a fost si reprezinta ea ca obiectiv istoric si de patrimoniu UNESCO, dincolo de latura turistica, comerciala si moderna, peste care reuseste sa se ridice mult.

Asa ca dati-mi voie sa parafrazez in incheiere un celebru proverb italian, spunand: "Vedi Venezia e puoi muori" si sa-mi indrept acum amintirile catre Verona.

citeste si continuarea aici