Calatoria italiana - Partea a III-a: Verona, orasul nemuritoarei iubiri

urmare de aici

Periplul nostru italian, ne poarta acum pasii catre Verona, orasul marilor iubiri, a lui Romeo si Julieta, facut atat de celebru de catre Shakespeare, prin nemuritoarea sa opera. Shakespeare, care, in treacat fie spus, se pare ca n-a calcat nicio zi din viata lui in Verona.
Noi ne prefacem a crede ca da, dar stim ca Verona inseamna mult mai mult decat atat si asta vom incerca sa descoperim in putinul timp pe care-l mai avem la dispozitie, adica mai putin de o zi.

Eram curioasa sa vad cat de tare m-ar putea surprinde Verona dupa ceea ce am vazut la Venezia si am avut placerea sa constat ca nu numai ca Verona a reusit sa faca acest lucru, dar si-a facut loc cu desavarsire in inima mea, pentru totdeauna. Pentru ca Verona, m-a impresionat mult mai mult decat Venezia insasi. M-as intoarce oricand acolo, chiar de-ar fi sa nu mai pot vedea Venezia inca o data. Poate ma hazardez spunand toate astea, dar gandindu-ma inapoi in timp, am realizat ca asta mi s-a intiparit in minte atunci.

Dupa ziua deosebit de obositoare si agitata petrecuta la Venezia, iata-ne pe drum catre Verona, un drum nu lung, dar la captul caruia ne asteapta iar o noapte scurta, caci mai intai ca sa putem dormi, trebuie sa ne gasim cazare.

Intram in jurul orei sapte seara in Verona si ramanem iar cu ochii dusi pe geamurile masinii, uluiti de frumusetea si maiestuozitatea orasului in care am ajuns. Si unde sa gasesti cazare? Am intrebat mai mult de forma la cateva hoteluri aflate in centrul orasului, dar toate sunt ocupate, iar de preturi ce sa mai vorbim...

Intr-un tarziu, un receptioner ne spune ca din cauza organizarii a nu stiu ce eveniment in oras nu vom gasi nimic mai mult ca sigur, dar ne indica hotelul Ibis, situat mai la periferie, unde se pare c-ar mai fi ceva disponibil. A mai trecut o ora in care ne punem cu totii intrebarea, retorica de altfel, cum am putut pleca asa, dar in sfarsit gasim hotelul Ibis. Ocupat si-aici din cauza aceluiasi eveniment, dar doamna de la receptie se ofera sa sune la un hotel aflat intr-o suburbie a Veronei, unde cu siguranta vom gasi ceva. Tocmai cand ma gandeam ca dupa atata oboseala ramanem de pomina si dormim in masina, ni se confirma prin amabilitatea doamnei respective, ca putem merge intr-acolo, fiindca au camere disponibile. Rasuflam usurati si pornim catre iesirea din Verona.

Si uite-asa, ca nu mi-as fi inchipuit s-ajung si-aici, dupa un drum scurt de vreo zece kilometri, ajungem in satul sau comuna ori suburbia Veronei, numita Castel D' Azzano si tragem in fata hotelului Cristallo, multumiti c-am reusit sa ajungem pina aici.

Hotelul e de patru stele, dar datorita faptului ca suntem in extra sezonul turistic si probabil pentru ca nu se afla in Verona, tarifele sunt cele ale unuia de trei stele, ceea ce nu poate fi decat in favoarea noastra. Primi camere in aripa cocheta si recent renovata a hotelului, lasam bagajele si pornim prin localitate in cautarea a ceva de-ale gurii. E deja inturneric dar asta face atmosfera mai romantica si dupa o plimbare de circa doi kilometri strabaturi pe jos, ajungem la o Pizzeria -Trattoria, unde este plin ochi de lume si o caldura infernala. N-avem incotro, intram si transpiram copios in harmalaia asurzioare care ne inconjoara, prin care auzim din cand in cand, crampeie de fraze rostite romaneste, ceea ce nu ne mira. Auzisem si mai devreme pe strada, venind incoace, destul de multa lume discutand in limba noastra.

Pina la urma a fost o seara reusita, cu paste italienesti savuroase si cu vin rosu. Dupa vreo doua ore petrecute acolo, facem cale intoarsa, din nou pe jos pina la hotel, iar aerul caldut si bland al noptii ne face tare bine. Putin mai tarziu cadem franti in asternuturi fara aproape sa ne dam seama cat de repede am adormit. Avea sa fie o noapte odihnitoare insa scurta, caci am fi petrecut inca niste ore in patul confortabil insa Verona ne asteapta.

Dimineata deschidem geamul si ne bucuram de o priveliste deosebita, cu un cer albastru si senin, pe care se profileaza muntii in departare.

Savuram rapid micul dejun, apoi ne luam la revedere si plecam catre Verona, iar dupa aproape un sfert de ora, ne gasim in fata intrarii sudice, in oras.

Cautam o parcare si gasim destul de repede una subterana, asa incat in nici un sfert de ora putem porni sa vizitam orasul. Intram pe sub poarta mare cu arcade din piatra, ce face intrarea in Piazza Bra, avand in minte primul si cel mai important obiectiv de vazut in Verona si anume, Amfiteatrul Roman.

De indata ce patrunzi in piata, pe sub Portoni della Bra, Amfiteatrul ti se infatiseaza in intreaga lui splendoare, veche de peste doua milenii si deosebit de bine conservat. Te intrebi in acele momente ce secrete detineau pe vremea aceea, ce materiale de constructie, ce cunostinte si ce tehnici, astfel incat noi putem admira astazi, la atatea mii de ani distanta asemenea splendori? Suntem intr-adevar fericiti sa putem face asta. Dam un ocol intregii Piete Bra ("Piata Larga"), inainte de a merge sa vizitam amfiteatrul si avem astfel ocazia sa admiram vechile cladiri, deopotriva romane dar si medievale care inconjoara piata. Este atat istorie in locul asta, incat te copleseste.

Nu pot sa nu fac aici o paranteza si sa spun ca am citit undeva, impresiile unei calatoare despre Verona, "un oras nu foarte spectaculos" asa cum il numeste si in care face tot posibilul sa ne arate cum si de ce Verona nu i-a trezit aproape niciun fel de sentiment si c-a parut mai degraba o pierdere de timp venirea ei acolo. In plus, a considerat ca e prea mult sa plateasca 4 Euro pentru un bilet de intrare in Amfiteatrul Roman. E clar ca tipa respectiva nu numai ca nu s-a aflat in locul potrivit (ei), dar nu a facut niciun efort ca sa descopere ceva ce ar fi fost pe "gustul" sau. Asta ca sa nu spun mai multe si ma opresc aici.

Reintorcandu-ma la Amfiteatrul Roman, acesta este la fel de bine conservat ca si Collosseum-ul din Roma, de fapt situandu-se pe locul trei in lume, dupa Collosseum si amfiteatrul El Jem din Tunisia. In prezent este folosit pentru a gazdui numeroase spectacole de opera dar nu numai, precum si evenimente culturale de amploare. Acest lucru se pare ca se datoreaza si acusticii deosebit de bune a amfiteatrului, atat de buna, incat majoritatea spectacolelor se desfasoara fara microfoane.

Amfiteatrul a fost construit in anul 30 d.H. din calcar alb si roz si a avut initial trei nivele, dar ultimul s-a prabusit in timp, celelalte doua fiind in prezent foarte bine conservate. Capacitatea amfiteatrului este de circa 15000 de locuri in prezent, fata de cele 30000 cat avusese la inaugurarea din antichitate.

Ne indreptam inspre intrare, dar suntem pe data abordati de diverse "personaje", costumate in uniforme de legionari majoritatea, care ni se adreseaza mieros si vocal in limba lor. Intr-un tarziu intelegem ce vor acestia, dupa ce unul mai indraznet ma ia pe dupa cap si niciuna nici doua, imi pune sabia in mana si-mi face semn sa-i tai capul. Aha, sunt cei care castiga bani din treaba asta, caci amatori de poze de felul acesta sunt cu duiumul in jur.
Buun, hai s-o fac si pe asta si ma las prinsa-n joc, spre amuzamentul tovarasilor mei, care nu pierd momentul si imortalizeaza scena (in treacat spus, nu prea reusita, dat fiind "dramatismul" momentului). Plata? Un Euro, evident si am scapat, putem intra in amfiteatru.

Odata patrunsi in maruntaiele arenei, simtim cum ne-mpresoara de indata aerul umed si rece, specific incaperilor din piatra. Trecem printr-o serie de labirinturi si incaperi, tot mai adanci, tot mai intunecate, iar frigul e din ce in ce mai mare. Deschidem harta si aflam ca ne gasim in incaperile si culoarele in care erau tinuti si transportati gladiatorii si animalele in arena.

Totul este maret si grandios, rece si nemilos, iar noi, pasim pur si simplu prin si peste istorie, trecand printre peretii goi si peste lespedea originala din piatra. Din nou traim momente istorice, la fel ca si-n Venezia, caci totul aici s-a petrecut cu-adevarat, n-a fost nicio punere in scena a vreunei povesti. Ma incearca emotia chiar si-acum cand scriu aceste randuri, ca de fiecare data cand m-am aflat intr-un loc unic si plin de istorie.

Dupa cateva zeci de minute in care cutreieram labirintul nesfarsit si intortochiat, iesim la lumina, printr-o deschidere in piatra, un fel de poarta la capatul unui sir de scari ce ne vor duce in arena, la fel ca-n urma cu doua mii de ani, pe gladiatorii sortiti pieirii.

Pe noi insa nu ne-asteapta o astfel de soarta, ci o mare de lumina care ne face sa ne tinem ochii doar intredeschisi pret de cateva minute, odata iesiti in plin soare, in mijlocul arenei. Si-odata ce ne vom fi obisnuit cu lumina, sa vezi maretie cat cuprinde in jurul nostru, care parem mici precum furnicile, pierduti undeva in splendoarea colosului din piatra.

Ne asezam, privim si ne gandim cum putea fi in urma cu doua mii de ani, cum arata arena acum atat de pasnica, aflata-n pregatire de concert, atunci scaldata-n sange si vaiete de muribunzi... Ce n-as da sa pot vedea candva si Collosseum-ul din Roma...
Este intr-adevar grandios amfitreatrul si privind peste zidurile lui erodate de vreme, avem si minunata priveliste a acoperisurilor vesele ale Veronei, scaldate in soare.

Zabovim pret de vreo ora in amfiteatru, timp in care putem vedea si pregatirile facute pentru concertul care avea sa aiba loc peste putine zile aici, apoi ne luam la revedere de la istorie si iesim din nou in Piata Bra.

Avem sa colindam acum, vreme de cateva ore, fara tinta, pe strazile din Verona si parca am un "deja vu" caci totul seamana cu ce vazusem in Venezia. Doar ca-n ochii mei mirati, strazile imi par mai frumoase si cladirile mai falnice. Sunt foarte multi turisti si-aici, dar parca nu-i atata nebunie ca-n Venezia.

Intr-o vitrina, pe una din strazile de lux ale orasului, o multime priveste interesata, asa ca ne apropiem. E plin de obiecte din argint, la preturi fabulos de mari pentru ceea ce reprezinta ele, cum ar fi aceasta strecuratoare pentru paste, din argint masiv, cotata la vreo 993 de Euro. Ne amuzam si o pozam, parca e in gluma treaba asta, dar totusi se pare ca este de vanzare din moment ce e expusa in vitrina, nu?

Trecem mai departe si mergem sa vedem casa lui Romeo sau cel putin cladirea in care se spune ca ar fi locuit familia acestuia. Un loc mult mai putin celebru decat casa Julietei, adaposteste acum un fel de han/ local, in care n-am intrat si doar am admirat cladirea din exterior. Nimeni n-ar fi spus ca acea cladire e celebra in felul ei, caci nici pe departe n-am intalnit aici aglomeratia pe care o vom intalni la casa Julietei.

Si-acum sigura ca da, odata ce-am trecut pe la Romeo, cum sa nu vizitam casa Julietei, un obiectiv "must see" pentru orice turist aflat in trecere prin Verona. Nici nu e greu de gasit, odata ce te lasi purtat de valul de multime care te duce intr-acolo.
Odata ajunsi, intra impreuna cu puhoiul de lume in curte si constati ca la ora cand te afli tu acolo, n-ai unde arunca un varf de ac. Probabil e asa in permanenta nu doar azi, dar mare lucru nu putem vedea, caci pur si simplu nu  poti strabate prin multime ca sa intri in casa.

Ce-i drept, nu ne dorim foarte tare sa admiram casa la interior, ne-am multumi cu o poza cu balconul, insa foarte greu e sa-l prinzi gol, intr-un moment in care sa nu se afle nimeni in el. Asteptam totusi cu rabdare si pina la urma reusim ceva.

Nu reusim sa razbatem pina la statuia din bronz Julietei pentru a o putea fotografia, dar nu ne intristam prea tare, caci noroc in amor avem, asa incat nu tinem mortis sa ne fotografiem cu mana pe sanul ei drept, cum se obisnuieste. Ne indreptam catre iesire.

In gangul de la iesire, alt spectacol, oferit de multimea de tineri cocotati pe sus, unii pe umerii celorlalti, ghemuiti ori contorsionati in fel si chip, in incercarea de a reusi sa gaseasca un coltisor cat de bun, unde sa-si astearna si ei declaratiile de dragoste. Vedem si cateva mesaje in limba romana, ne amuzam de stradaniile celor care muncesc la "impodobirea" peretilor, apoi iesim din nou pe strazile Veronei.

Vrem sa ajungem acum in Piazza delle Erbe ("Piata de legume"), celebra piata centrala a orasului, unde avem sa facem si un mic popas, sa ne reimprospatam putin. Din nou valul de multime, dar si indicatoarele de pe stradute, ne poarta usor si repede catre piata pe care o gasim deosebit de animata si colorata.

Asa cum spune numele, e fosta piata centrala a orasului din antichitate, insa azi nu mai are nicio legatura cu acest lucru. Piazza delle Erbe, un fost veritabil forum roman, din care au ramas si astazi vestigii bine conservate.

Dam un ocol pietei, admiram cladirile dar tragem cu ochiul si la tarabele cu suveniruri asezate pretutindeni si-ntr-un final ne asezam la o terasa, unde ne delectam cu "limoncello", apoi luam cate-un espresso. Toate acestea ne ofera un moment de tihna, in care putem admira in voie somptuoasele cladiri din piata si forfota din jurul nostru.

Dupa scurtul moment de ragaz, pornim din nou pe strazile Veronei, deja stiind ca suntem in intarziere si regretand ca iar nu vom avea timp sa vizitam toate obiectivele pentru care merita sa fii in Verona: bisericile, domul, Torre dei Lamberti, Castel San Pietro, Castelvecchio,... Din nou speram ca vom reveni aici candva, pentru a le putea vedea pe toate, asa cum se cuvine.

Avem totusi ragaz sa intram in Chiesa San Fermo Maggiore, biserica ce a fost construită în secolul al XI-lea, în formă de cruce, al carei subsol se poate vizita.

Ne indreptam de-aici catre Ponte Pietra ("Podul de piatra"), cel mai vechi pod al Veronei peste raul Adige,  un obiectiv pe care de data asta n-avem cum sa-l ratam. Treisprezece sunt la numar podurile care leaga cele doua maluri ale raului Adige, dar Ponte Pietra este singurul ramas in picioare de-a lungul miilor de ani, de pe la anul 100 i.H., cand a fost construit de catre romani. De-a lungul timpului aproape a fost ruinat de cateva ori, fie din cauza cutremurelor, fie a eroziunior produse de catre natura, dar cel mai grav, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand a fost aproape aruncat in aer de catre nazisti. De fiecare data insa, au reusit sa il refaca, asa incat podul arata astazi a fi construit dintr-o multitudine de materiale, care de care mai diverse.

Am ramas putin pe pod sa admiram raul si frumusetea chiparosilor de pe dealurile de pe celalalt mal, apoi am traversat si-am continuat sa mergem de-a lungul raului, admirand si aceasta parte a Veronei. Din pacate, pe partea aceasta ar fi fost de vazut Castelul San Pietro cu Giardino Giusti, Teatrul Roman si Muzeul Arheologic, care din nou, vor ramane pe o alta data.

Drumul de intoarcere catre parcarea subterana aflata in apropierea Pietei Bra, a fost mult mai scurt de data asta, dar chiar si-asa ne-am desfatat ochii cu privelistea unei Verone medievale dar totodata cocheta si deosebit de curata.

Cu mare regret acum in dupa amiaza tarzie, urcam in masina si ne luam la revedere de la statuile vivante din Piata Bra si de la Verona, un oras care va ramane vesnic drag sufletului meu, pornind pe drumul de inapoiere catre casa.

Ne vine insa o idee, caci tot va fi sa trecem pe langa lacul Garda, asa ca, daca nu va fi deja foarte tarziu, de sa nu oprim putin aici pentru o plimbare?
Zis si facut, asa ca ne grabim pe drumul serpuitor care ne poarta printre privelistea spendida oferita de dealurile si viile scaldate in soare si-n doar o ora ajungem la Lago di Garda, scaldat in soarele tarziu de dupa amiaza.

E o adevarata desfatare pentru ochi si suflet sa poti sa vii si sa te plimbi aici. Am mers incet de-a lungul malului, cu ochii mereu peste lacul albastru, dincolo de care se inalta dealurile de un verde smarald. Nu este foarte agomerat acum, desi e atmosfera de vacanta, destul de multa lume isi plimba copiii, cateii sau pur si simplu pe ei insisi. Ne asezam din cand in cand pe cate-o banca si stam asa in linistea dupa amiezii, cu fruntile mangaiate de briza blanda ce sufla dinspre lac.

Lumea isi savureaza dupa amiaza tihnita la terasa, balcoanele caselor sunt pline de flori, deasupra noastra un maslin isi fosneste usor frunzele si fructele care par ciorchini de struguri. O atmosfera mediteraneana, calma si linistita.

Intr-un tarziu, dupa trei zile de forfota, alergatura si aglomeratie, ne simtim impacati si calmi in aceasta oaza de liniste si nu putem decat sa ne felicitam pentru alegerea facuta.
Au fost trei zile foarte intense, in care am vazut lumi diferite, de mult apuse dar si moderne, natura salbatica dar si blanda si totul a fost incarcat de multa istorie.

Tarziu in noapte, ajungem "acasa" in Germania la Munchen, veniti de data asta pe drumul cel mai rapid, pe autostrada ce leaga Italia de Austria, prin Pasul Brenner, el insusi o minune a tehnicii in domeniul constructiilor rutiere montane.

"Calatoria italiana" a fost una benefica pentru minte, inima si suflet si am repeta-o in orice moment al vietii noastre, cu aceeasi placere.