Femeile speciale din viata mea

Probabil o sa vi se para un cliseu acest titlu, care suna putin ciudat, mai ales venind din partea unei femei. Pur si simplu nu am gasit insa, unul mai potrivit, oricat am cautat, asa ca l-am ales. Sunt sigura ca si femeile au in viata lor, cel putin cate o femeie speciala, nu doar barbatii. Asa ca, titlul acesta mi se pare cel mai potrivit pentru ceea ce am de gand sa scriu astazi.

Da, stiu, e 8 Martie, Ziua Femeii, a Mamei, a noastra, a femeilor. La multi ani, tuturor! Nu doar de aceea m-am gandit sa scriu, ci si pentru ca de mult timp doream sa o fac. Si iata, se pare ca azi e cel mai potrivit sa imi indrept gandurile catre femeile speciale din viata mea.

Nu vreau sa fac un clasament, pentru ca nici n-as putea si nici nu s-ar cadea sa fac asta. O sa vorbesc despre femeile speciale din viata mea, intr-o ordine aleatoare, poate cel mult cronologica.

Bunica mea paterna, este una dintre femeile care s-au pus cel mai mult amprenta asupra copilariei si adolescentei mele, in special. Pana la varsta de 6 ani, am locuit impreuna cu bunicii din partea tatalui meu, asa ca, am avut norocul si fericirea de a-i avea aproape zi de zi.

Despre bunicul meu am vorbit deja, iar azi nu pot decat sa-mi amintesc cu drag si de bunica. Am avut-o alaturi de mine, din anii copilariei si pana la maturitate, caci s-a stins din viata la optzeci si ceva de ani, cand eu eram deja casatorita.

Bunica mi-a vegheat copilaria,ca un inger bun si rabdator, asa cum numai o bunica stie sa fie. Ea era aceea in camera careia gaseam refugiul si linistea, spre marea nemultumire a parintilor mei, porniti sa ma certe sau sa ma pedepseasca (nu fara vina, insa). Nu stiu daca facea bine sau nu bunica, ocrotindu-ma mai mereu in fata lor, dar stiu precis, ca in inima mea de copil eram linistita sa o stiu acolo, alaturi de mine.

Sa nu va imaginati insa, ca bunica nu stia sa fie zbir sau ca n-ar fi avut niste principii sanatoase. Daca-i ieseam din vorba sau nu o ascultam, pe data imi arata sertarul dulapului de la bucatarie, in care stiam prea bine, ca tine lingurile de lemn. Ce putea fi mai inspaimantator in ochii unui copil de cinci, sase ani, decat imaginea unei linguri de lemn, plimbandu-se peste fundulet? In treacat fie vorba, nu s-a intamplat niciodata sa simt adierea vreunei linguri de lemn "pe coaja", asa cum ma ameninta, dar era destul sa imi arate sertarul cu pricina, ori sa faca gestul de a scoate lingura, si pe data ma conformam cerintelor bunicii. Aceeasi strategie era aplicata de multe ori la masa, cand pur si simplu nu mai voiam sa inghit mancarea si o adunam in gura, pana ce obrajii imi deveneau asemenea celor ai unui chipmunk.

Si anii au trecut, bunica a imbatranit, dar nu si-a pierdut niciodata spiritul. Adolescenta fiind, mergeam cu drag la ea, in fiecare zi, caci nu-mi puteam imagina o singura zi in care sa n-o vad. A devenit o rutina mersul la bunica zilnic, iar toti prietenii mei stiau asta si imi respectau programul. O data-n zi, lasam totul si mergeam la ea, chiar si pentru doar zece, cincisprezece minute, pentru a o vedea.

Anii au trecut, iar relatia dintre noi s-a schimbat, odata cu ei. De unde la inceput fusesem o nepotica si-o bunica, am devenit in timp, cele mai bune prietene. Bunica era confidenta mea, careia-i impartaseam cele mai ascunse "secrete" ale mele si care ma sfatuia mai abitir decat ar fi facut-o cea mai buna prietena. In lungile dupa-amieze petrecute impreuna, bunica imi dadea sfaturi de viata, insa stia sa o faca asa incat sa para mai mult o discutie intre doua prietene, fara sa para ca-mi impune ceva sau ca ma critica.

Bunica tinea foarte mult la eticheta si la bunele maniere, ea fiind cea care m-a invatat "cum sa ma port ca o domnisoara", expresia pe care o intalneam destul de des in vocabularul ei. Da, stiu, era de moda veche, cum rareori mai gasesti acum; lucru normal de altfel, la o persoana nascuta la inceput de secol XX.  Probabil este perimat deja acest comportament ori nu mai e "la moda", dar il pretuiesc in continuare, eu insami fiind de moda veche. Ceea ce conteaza insa, e tot ceea ce m-a invatat bunica, m-a ajutat si mult mi-a folosit in viata. Pentru acest lucru si pentru ca ai fost bunica mea, iti multumesc inca o data.

Mama... In mod normal, dupa acest cuvant ar trebui sa pun punct si-atat. Cuvantul in sine spune totul. Nu cred ca este cineva pe lume care sa sustina contrariul, in conditiile in care Dumnezeu i-a harazit o mama buna. Nici nu stiu ce as putea spune despre mama, asa incat sa-mi pot arata toata iubirea si recunostinta pe care i-o port... Pentru ca o mama este si ramane o mama, cu bunele si relele pe care le are.

Mama a tinut locul ambilor parinti pentru mine, de la varsta de unsprezece ani cat aveam, cand tatal meu a parasit aceasta lume. S-a straduit sa ma creasca si sa ma educe cat a putut ea mai bine si acum, dupa toti acesti ani trecuti peste noi, pot spune ca a reusit.

Stiu sigur ca nu i-a fost usor, fiindca la un moment dat, dupa ce am parasit lumea inocenta a copilariei, am inceput sa vad asta. Nu stiu acum daca mama a lasat sau nu, cu voie sau fara voia ei, sa se vada ca-i era greu, insa eu m-am straduit cat am putut sa nu-i ingreunez si mai mult viata. Sper sa fi reusit, desi nu voi afla vreodata, fiindca mama nu s-a plans si nici nu se va plange nicicand.

 M-a educat si m-a crescut cu o mana de fier, pe care nu o data i-am simtit-o, la propriu vorbind. Stiu, acum nu se mai obisnuieste sa iti bati copiii, pana si ideea de a face asta e un sacrilegiu, iar daca as avea si eu copii, cu siguranta pot sa spun ca nu le-as face asta. Atunci insa, erau alte timpuri, alte idei, un alt mod de a face educatie. Nu putini erau parintii care isi bateau copiii sau macar le mai ardeau cate o scaltoaca, "din an in Pasti", cum se spune. Ei bine, din aceasta categorie faceam si noi parte. "Noi", adica eu si cu mama. Si mi-a prins bine modul asta de a ma educa, incluzand pedepse corporale dar si altfel (de felul privarilor de distractiile preferate timp cateva zile). Chiar daca atunci ma durea stilul de a face educatie al mamei, pe principiul "unde da mama, creste carnea", acum nu pot decat sa-i multumesc pentru felul in care m-a crescut.

Si findca a venit vorba despre "distractii" preferate, trebuie sa spun ca in acele timpuri, ale copilariei si ulterior ale adolescentei mele, distractiile preferate erau cititul cartilor, uneori cate doua sau trei odata, intalnirile cu prietenii, ori vizionarea a cate un film, "pe video", la cate un prieten mai rasarit care se indeletnicea pe-ascuns cu asa ceva. Desigur, mai tarziu au fost barurile si discotecile, dar nu eram pasionata de asa ceva. Si va asigur ca privarea de aceste distractii, in semn de pedeapsa pentru mai stiu eu ce greseala, era mult mai dureroasa decat o doua perechi de palme date la fund.

... Dar cat de mandra era mama mea atunci cand cineva imi aducea cuvinte de lauda, in special profesorii. Mama, cu firea ei sobra si severa, nu a avut niciodata obiceiul sa ma laude, ori nu se pricepea, asa incat de multe ori mi-au lipsit laudele sau incurajarile din parea ei. Cu toate acestea, nu se putea sa nu-i vad in privire, cat era de mandra de mine atunci cand luam note bune ori cand profesorii sau oricine altcineva ma lauda, iar asta imi era de-ajuns. Peste ani, cand mintea mea ajunsese sa priceapa mult mai multe decat in copilarie, am inteles ca obiceiul acesta al mamei de a nu ma lauda se datora modului in care ea insasi fusese crescuta, cu sobrietate si cu constiinta responsabilizarii continue din frageda copilarie. Din nou, nu stiu daca a fost gresit sau nu acest mod de educatie, insa mie uneia mi-a folosit si nu pot decat sa-i multumesc.

Atitudinea mamei fata de mine s-a schimbat total, odata cu casatoria mea. Du unde pana atunci a fost autoritara si neinduplecata aproape, mama a devenit cumva "vioara a doua", recunoscand de-acum, tacit dar oficial, ca sunt "pe picioarele mele". Probabil in sinea ei a fost linistita si usurata ca misiunea ei a ajuns la bun sfarsit, asa incat putea sa-si ia mainile de pe mine, fiindca orice ar fi fost, eu eram de-acum in siguranta. A devenit mult mai calma si mai blanda si pe masura ce anii s-au adunat peste ea, eu am devenit toiagul ei de sprijin. E si firesc sa se intample asa, in viata oricarui copil si a oricarei mame, odata cu scurgerea timpului.

Ar fi multe de spus despre mama, iar multumiri, de doua ori pe-atat. Oricat m-as stradui insa sa scriu aici, tot nu ar fi de-ajuns ca sa exprim ceea ce simt fata de ea. Pentru tot ceea ce ai facut pentru mine, pentru ca mi-ai dat viata, m-ai crescut si m-ai educat cum se cuvine, iti daruiesc un buchet din florile tale preferate si iti spun ca te iubesc.

Mama soacra este ce-a de-a doua mama a mea. Ea le intruchipeaza acum pentru mine, pe cele doua despre care am scris mai sus. Are ceva din bunica mea si altceva din mama, asa incat nu pot sa ma gandesc altfel la ea, decat la cealalta mama a mea.

N-am fost de la inceput atat de apropiate cum suntem acum. "Inceputul" despre care vorbesc, a avut loc in urma cu douazeci si trei de ani, cand l-am cunoscut pe sotul meu. Viata insa, te poarta in directii nebanuite si niciodata n-ai sa stii dinainte ce iti este dat. Mie insa, mi-a dat Dumnezeu noroc si multa fericire, fiindca sunt inconjurata numai de oameni iubitori si buni.

In mod paradoxal, cred ca lucrul care ne-a apropiat pe noi doua cel mai mult, a fost boala mea. Alaturi de Marius, ea a fost persoana care m-a ajutat cel mai mult, m-a vegheat si a fost alaturi de mine, ori de cate ori am avut nevoie. Mi-a tinut loc de mama langa patul de spital atunci cand a trebuit, fiindca mama, sarmana de ea, abia se ajuta pe sine. Fiind foarte limitata in miscari din cauza durerilor de picioare pe care le suporta, mama nu poate decat sa planga si sa regrete ca nu poate fi decat cu gandul alaturi de mine, atunci cand am mai mare nevoie. Eu insa, ii multumesc lui Dumnezeu ca in locul mamei, mi-a dat-o pe cea de-a doua mama a mea, asa cum obisnuiesc sa spun tuturor celor care cred ca ea este mama mea buna.

Legatura noastra este foarte stransa si probabil din cauza ca unica ei fiica se afla la mare departare de ea. Mi-ar placea sa cred ca pot sa o substitui, macar putin, chiar asa cu bunele si relele mele, asa incat sa stie ca nu e singura aici. Cred ca nu reusesc intotdeauna sa o fac sa inteleaga lucrul acesta prin cuvinte, dar m-as bucura sa stie ca este asa.

Pentru ca esti alaturi de mine si cand mi-e bine si cand imi merge rau, nu am cuvinte sa iti multumesc si sa iti spun ca te iubesc, intocmai ca pe cea de a doua mama a mea.

Imi dau seama acum, la final, cat e de greu sa exprimi in cuvinte ceea ce simti fata de oamenii speciali din viata ta... Si chiar daca nu e mai simplu, cu siguranta e mai bine sa o faci, prin actiunile tale mai degraba decat prin declaratii, pentru ca, asa cum imi place sa cred, noi suntem definiti prin masura faptelor noastre si mai putin prin cea a cuvintelor pe care le rostim.

La multi ani, cu drag, tuturor femeilor!