Omagiu, bunicului meu

 

Bunicul meu a fost cel care mi-a insuflat dragostea pentru natura, pentru lectura si frumos. N-am sa pot niciodata sa-i multumesc indeajuns pentru asta.
Si acum, cu mai bine de peste 25 de ani de la trecerea lui in nefiinta, imi aduc aminte cu drag de el, de lungile noastre plimbari in natura si mi se umezesc ochii.

Am avut marele noroc de a creste alaturi de bunicii mei si pot sa va spun ca a fost o mare bucurie pentu mine, sa-i pot avea alaturi. Primii mei ani de viata I-am parcurs sub ochii bunicilor, caci pina la varsta de 6 ani am locuit impreuna. In copilarie, dar si cativa ani dupa ce-am crescut si ne-am despartit mergand fiecare dintre noi la casa lui, eu impreuna cu parintii, n-a fost zi in care sa nu fiu alaturi de bunicul meu.

La 7o si ceva de ani, bunicul era un om frumos...Sau cel putin asa il vedeam eu, copil fiind, plina de admiratie... Cu ochii clari si albastri ca cerul intr-o zi de vara, niciodata nu l-am auzit vorbind urat cu cineva, bunicul avea o seninatate aparte, reflectata de intreaga-i fiinta.

Se simtea in largul sau in natura, inconjurat de lucruri frumoase si de oameni culti. Citea ore in sir literatura din cea mai diversa, de cele mai multe ori tinandu-si ochelarii in buzunarul de la piept.
"Bunicule, tu vezi fara ochelari?!" ma miram de fiecare data si pandeam momentele rare cand isi aseza ochelarii pe nas, ca sa rad de el, in naivitatea mea de copil...

Lucrurile "lumesti", cum ar fi mancarea si hainele, aveau prea putina importanta in viata bunicului. Ii placea sa se considere asa cum spunea el, "un spartan" si sa traiasca simplu, aidoma unuia.
Gandindu-ma in urma, asa si era... Multe altele erau importante pentru bunicul meu, iar pe primul loc, eram eu.

Bunicul si-a petrecut ultimii 10-15 ani din viata, educandu-ma pe mine. Lui ii datorez primele si cele mai importante cunostinte din cele mai diverse domenii, bazele pe care mi-am cladit propria cultura generala si mi-am format caracterul.

Parca acum retraiesc zilele acelea niciodata plictisitoare, cand povesteam cu el cate si mai cate si nu incetam sa ma minunez de cat de multe stie... Caci bunicul meu era o adevarata enciclopedie  si un mare iubitor de frumos.

Eram nedespartiti aproape intreaga zi. Principala noastra preocupare, eu copil fiind, era sa ne plimbam ore in sir, in timp de bunicul ma invata una si alta. Asa ne cunostea toata lumea din oras, "bunicul care se plimba cu nepotica" sau "fetita cu bunicul".

Eram un ghemotoc de fata cand am inceput sa ma plimb cu el. Ieseam de obicei dimineata, mai ales in timpul vacantelor si colindam orasul in lung si-n lat... Dar nu ne margineam doar la atat... Cunosc toate dealurile dimprejurul orasului, toate padurile si campurile, caci pe-aici ma ducea bunicul...

Uitam de timp si spatiu, uitam de oboseala, atat eram de captivata de ceea ce imi povestea. Ne inapoiam cu regret acasa, doar cand simteam ca micutele mele picioare nu mai pot sa mearga si asteptam nerabdatoare sa vina a doua zi.

Intotdeauna purta cu el o umbrela veche si demodata, caci "nu se stie niciodata cand vine ploaia", obisnuia sa spuna, asa ca i-am urmat modelul si caram si eu dupa mine, umbreluta mea rosie, de copil. Cand nu mai puteam s-o duc, bunicul mi-a lua din mana si o ducea el tot restul drumului.
Deseori a venit si ploaia in drumurile noastre, dar rareori ne-a intors din drum. Asa cum aveam sa aflu ulterior, umbrela era de fapt si-o "arma" buna de folosit impotriva cainilor vagabonzi care ne-ar fi luat urma.

Bunicul n-avea frica de nimeni si de nimic, "doar de Dumnezeu", dupa cum mi-a spus de multe ori, atunci cand il intrebam cum de nu se teme cand pleaca la plimbare in puterea noptii. Da, de multe ori chinuit de insomnie si de Dumnezeu mai stie ce, bunicul se ridica din pat si pleca sa se plimbe, zorii zilei gasindu-l pe drum...

Oamenii s-au obisnuit sa-l vada pe drum, sa-l stie ca pe "domnul in varsta care se plimba cu fetita aceea..." sau ca pe "nebunul batran care n-are somn noaptea"... dar orice s-ar fi spus, bunicului nu-i pasa. Isi continua plimbarile ori de cate ori avea placere sau nevoie si asta l-a tinut in viata mai mult decat s-a fi crezut.  Impreuna cu dragostea fata de mine...

Intram in toate bisericile din oras, nu conta ce apartenenta aveau, pentru ca bunicul trebuia sa-mi arate si sa ma invete despre fiecare ceva, Intram in muzee, vedeam de zeci de ori aceleasi lucruri pe care le mai vazusem si inainte, dar nu conta, caci intotdeauna gasea sa scoata la iveala ceva nou despre acestea. Ne plimbam prin parc, prin gradina botanica, prin cimitir, sa admiram cateva monumente vechi de o suta de ani si...pentru ca era liniste. Aprindeam lumanari la morminte in care nu mai era nimeni, de foarte multa vreme. Ne urcam pe dealurile din jurul orasului si ne uitam la furnicarul de la picioarele noastre, incercand sa descoperim casa noastra. Mergeam pret de cativa kilometri pina la bisericuta din padure, sa ne rugam acolo...

Imi povestea despre locuri din lume despre care numai din carti auzisem, ori unde numai cu gandul puteai ajunge...Si povestea atat de frumos, incat credeam ca ma aflu aievea acolo...nici nu conta pe unde mergeam, imaginatia mea era foarte departe...

Si-asa, in timpul lungilor noastre plimbari am inceput sa invat de toate si amestecate, pornind de la formarea si decaderea Imperiului Roman, povestile Seherezadei si a celor O Mie si Una de Nopti, povesti cu si despre gladiatori, Spartacus, mi-a povestit in cuvinte pe care eu le puteam intelege Quo Vadis, aveam discutii despre religiile lumii si istoria lor, despre continentele, marile si oceanele lumii, literele alfabetului si scrierea chirilica... Au urmat povestirile lui Jules Verne si toata colectia de carti in editie cartonata, exemplarele venind pe rand, de Mos Craciun, de Pasti sau de ziua mea... ori pur si simplu fara motiv...
... Caci bunicul era "abonat" la libraria din oras, iar doamnele de-acolo scoteau nepretuitele carti de sub tejghea, atunci cand se edita ceva nou si aparea din pacate in putine exemplare... Intotdeauna unul era pentru mine.

Obiceiul acesta al lui, a continuat timp de multi ani, astfel ca o foarte mare parte din biblioteca mea de-acasa, i se datoreaza lui.  Am invatat de la el sa-mi placa atat de mult mirosul de cerneala al cartilor proaspat scose de sub tipar. Ma intreb de multe ori, ce-ar zice bunicul daca ar vedea acum cartile electronice si reader-ele, de care si eu ma folosesc...

Plimbarile noastre au continuat multi ani, chiar si dupa ce am crescut si-am devenit aproape o domnisoara... doar ca durata lor s-a micsorat, fiindca de-acum aveam si alte preocupari, plus scoala... Dar bunicul era multumit, chiar si daca puteam petrece doar o ora impreuna cu el.

Cutreieram imprejurimile orasului, mereu cu buzunarele pline de castane, ori stiu eu ce pietre sau bucati de smoala cu forme neobisnuite, in care, cu ochii imchipuirii noi vedeam felurite simboluri. Asta ne atragea mustrari din partea bunicii, care se satura sa ne goleasca si sa ne curate buzunarele, de fiecare data. O imbunam insa, cu cate un buchetel din flori de camp, culese cu mainile mele, pe care ea-l pastra cu sfintenie la loc de cinste, pina cand se ofilea...Si continuam sa adunam diverse lucrusoare, obicei pe care-l pastrez si astazi, doar ca n-are cine sa ma mai certe ca-mi murdaresc buzunarele...

Plimbarile cu bunicul s-au rarit din ce in ce mai mult, pina cand, au incetat, eu fiind de-acum eleva la liceu. Lucrul acesta l-a intristat, dar rareori a lasat sa se vada. Mergeam insa zilnic la bunici sa-i vad, doar ca nu mai ieseam cu bunicul. Venea si el din cand in cand, in apartamentul nostru, sa ma auda cantand la pian, si-atunci vedeam multumirea de pe fata lui. Si-ar fi dorit sa intoarca timpul inapoi, dar nu se mai putea... Eu eram mereu grabita si aveam multe alte preocupari.

Bunicul insa, a continuat sa se plimbe, multi ani de-acum inainte, singur, chiar daca statura i s-a cocosat si picioarele tarsaite abia il mai ajutau. Plimbarile nu mai erau atat de lungi, uneori se limitau doar la o jumatate de ora, dar n-au incetat decat atunci cand nu a mai putut umbla.
De multe ori mi s-a intamplat sa-l gasesc prin oras abia miscandu-se... si-atunci il luam de brat si-l conduceam usurel pina acasa...
Lumea se uita ciudat la noi, dar bunicului ii straluceau ochii de bucurie si emotie ca e la brat din nou, cu mine...

Am evocat de multe ori plimbarile cu bunicul si povestirile lui, in drumurile mele din viata de adult.. Deseori ajungand in locuri din lume, in care altadata as fi crezut ca doar cu gandul voi ajunge, mi-am amintit de momentele cand bunicul mi-a povestit despre ele... Un astfel de episod am trait in clipa in care, cu foarte mult timp in urma, am vizitat Palatul Alhambra si am patruns in Curtea Leilor... Nu-mi venea sa cred ca sunt acolo, in locul vazut de-atatea ori in cartea ilustrata cu poze despre palat, a bunicului. Cartea pe care de-atatea ori am rasfoit-o cu pasiune si nerabdare de copil avid de cunoastere...In sfarsit ma aflam acolo! Emotia a pus stapanire pe mine si ochii mi s-au umezit instantaneu...M-am retras intr-un colt, sa nu ma vada tovarasii mei si I-am multumit lui Dumnezeu ca pot sa ma aflu acolo..."Bunicule, ma vezi? Am ajuns aici..."

...si de multe ori, in drumurile mele, am simtit aceeasi emotie si acelasi sentiment familiar ca ma aflu intr-un loc deja cunoscut datorita lui si de fiecare data am stiut ca e multumit sa ma stie acolo... E ca un vis implinit, sa traiesti o astfel de emotie.

Bunicul s-a stins in pace, la 83 de ani, dar fara ca dragostea de natura si frumos sa-l fi parasit. Pina in ultima clipa a incercat sa se ridice si sa plece, dar desigur, picioarele nu-l mai ascultau, imaginatia doar, putea sa-l mai ajute...Dar nu pentru mult timp, caci spiritul a inceput incet, incet sa-l paraseasca, si-atunci am stiut ca se apropie de sfarsit...

A mai avut momente de luciditate, in care eu eram singura fiinta pe care o mai recunostea, dintre cei apropiati. Si in decursul acestor rare si nepretuite momente, il regaseam din nou pe bunicul mult iubit, care mi-a bucurat copilaria si adolescenta...

Nu am fost langa el in clipa in care ne-a parasit...dar nici n-a fost nevoie...Am fost cu gandul acolo si stiu ca lui i-a fost de-ajuns...

Iti multumesc, bunicule.