E primul weekend al uneia dintre vacantele de toamna avute, vremea e superba si totul merge bine.
Tocmai sosisem in urma cu o zi la Munchen si deja facem planuri. Evident, nu putem rata o astfel de ocazie, trebuie sa mergem undeva, de preferinta afara, la aer. Riscam si trecem peste faptul ca venim dupa o perioada de oarecare inactivitate fizica, dupa o vara lunga si obositoare si nu suntem in forma (mai ales eu), asa ca deschidem ghidul montan. Ne documentam si in final alegem o zona in care nu mai fusesem pina atunci si anume Kaisergebirge, in Tirol.
Lantul muntos Kaisergebirge si rezervatia naturala cu acelasi nume, se afla in Alpii Orientali si cuprind doua subgrupe importante: Zahmer Kaiser („Imparatul bland”) si Wilder Kaiser („Imparatul Salbatic”). Toate varfurile au peste 2000 m aici.
Ei bine, dintre cei doi „imparati”, noi l-am ales pe cel „salbatic”, dar urmeaza sa ne cataram abia pina pe la 1600m, ceea ce e mai mult decat suficient acum. De obicei nu ne aventuram pe munte fara sa avem ceva kilometri in picioare, dar dorinta unanima a fost sa mergem si... fie ce-o fi.
Citim in ghidul alpin, ne uitam la poze si ramanem peste masura de incantati. Hotaram ca vom urca de la Ellmau (localitate langa Wilder Kaiser), pe un traseu de dificultate medie, urmand sa innoptam la Grutten Hütte, o cabana aflata la cca. 1600m, cum am spus. A doua zi vom cobori pe alta parte si vom decide daca mai ramanem in zona sau nu.
Din fericire la cabana mai au locuri libere, asa ca facem rezervare pentru 7 persoane, caci atatia vom fi si incepem sa impachetam de drum. Suntem patru tovarasi, urmand sa ne intalnim la Ellmau, cu ceilalti trei (plus catelul din dotare), care vin de la Praga.
Sambata dimineata, pe o vreme superba, reusim sa ne asternem la drum dis de dimineata, constienti fiind ca s-ar putea sa avem parte de trafic aglomerat.
De la Munchen la Ellmau cu masina, sunt aproximativ 115 km, pe care daca ai noroc, ii parcurgi cam intr-o ora si jumatate, maxim doua daca traficul e foarte aglomerat.
Mergi pe autostrada A8 in directia Salzburg si undeva in dreptul localitatii Rosenheim faci dreapta si urmezi indicatoarele care-ti arata autostrada A93 (Austria).
Tii directia Innsbruck si ulterior iesi de pe A93 in momentul in care ti se indica localitatea Kufstein si intri pe un drum local. Mergi in directia Kufstein, pina ce ajungi la Ellmau. Nu e greu de gasit, dupa cum stiti, totul e foarte bine semnalizat, te poti descurca si fara GPS, la o adica.
Ellmau, este statiune atat de vara, cat si de iarna. De-aici pornesc catre muntii din jur, nenumarate trasee, avand diverse grade de dificultate, ce fac ascensiunile accesibile, practic oricarui drumet. Oricine, cat de cat antrenat, se poate plimba prin zona, admirand frumusetile rezervatiei naturale. Daca nu esti amator de drumetii, te poti limita la a juca mini-golf pe vastele terenuri amenajate aici sau poti pur si simplu sa stai la soare, langa piscine (caci sunt destule). De asemenea, localitatea este punctul de plecare al alpinistilor care fac escalada pe varfurile din apropiere. Iarna se poate schia sau se pot practica alte sporturi de iarna.
Ca sa revin la excursia noastra, odata ajunsi la Ellmau, am cautat parcarea in care ne dadusem intalnire cu ceilalti si am constatat ca ne sincronizasem aproape perfect, caci au ajuns si ei la cateva minute dupa noi. Nu gasesti parcare gratuita in zona de unde incepe ascensiunea, asa ca am platit 2 EUR, taxa pentru 24 de ore.
Lasam masinile, ne luam ghetele in picioare si rucsacurile in spinare si pornim la deal. Strabatem micuta localitate, trecand pe langa o serie de „gasthaus” (pensiuni), unde e multa zarva, caci lumea sta cu berea si mancarea in fata si petrece. Incep deja sa simt slabiciunea din picioare si nu prea am chef de urcat; raman mereu in spatele grupului.
In fine, iesim din zona locuita care este imprejmuita de un gardulet din lemn, deschidem o portita si patrundem pe pajiste. Panta este deja mare si suferinta mea, la fel. Ce voi face mai sus?! Soarele arde necrutator si ma enerveaza. Daca ajungem in padure, va fi mai bine, incerc sa ma incurajez.
In timp ce eu imi dau sufletul, ceilalti povestesc tare veseli vrute si nevrute, caci nu ne-am vazut de mult. Noroc ca ma inveseleste catelul care zburda energic pe langa noi (cred ca pina la urma a facut dublul distantei pe care am parcurs-o noi!).
Ajungem iar in dreptul unei cabane a carei denumire Wochenbrunn, sta scrisa mare pe frontispiciu si admiram frumusetea locului. Terenul apartinator e vast, cabana din lemn arata excelent si au o multime de animale pe terenul ingradit: de la capre si oi, pina la caprioare si cerbi.
N-avem insa timp de pierdut si urcam mai departe. Privind in sus, de-aici putem intui cam unde anume trebuie sa ajungem; mai este foarte mult de mers...
In ghidul montan se spune ca traseul are dificultate medie, dar mie mi se pare extrem de greu, din cauza formei fizice proaste pe care o am.
In sfarsit, intram in padure. Ah, ce binecuvantare! Am scapat de soare, parca nici panta nu mai e atat de pronuntata si simt si eu ca pot sa respir. Ma alatur conversatiei celorlalti, pe care pina acum am neglijat-o si pina la urma imi revine buna dispozitie. Parca nu e atat de rau, nu? Fac insa greseala sa intreb cam cat mai este pina sus si mi se spune ca in ritmul asta, vreo patru ore!
Bineinteles ca rad de mine, n-are cum sa fie atat de mult... Ulterior aveam sa aflu ca distanta totala de la Ellmau la cabana este evaluata la 3 ore de mers si ca ne-am incadrat in timpul acesta (chiar si eu).
Sporovaim in continuare veseli, ne oprim pentru poze si pauza „de apa”, apoi plecam mai departe. Cred c-am parcurs mai mult de jumatate din drum prin padurea de brazi, insa ultima treime a drumului s-a dovedit a fi cea mai dificila. Iesind din padure, panta se accentueaza puternic si intri direct pe grohotis. Aici e neaparat nevoie sa ai incaltari adecvate si atentie maxima, altminteri n-ai ce cauta.
Poteca incepe sa ia curbe mai stranse, urc gafaind si incerc sa nu privesc decat in sus. Acolo se inalta Wilder Kaiser, in toata splendoarea lui. E un munte golas si semet, de un alb calcaros, cum la noi nu prea vezi caci aici si culmile inalte sunt mai degraba impadurite. Nu ma pot stapani si din cand in cand, ma uit in jos si peste padure vad, mititel, oraselul de unde am pornit. Deasupra lui, catre orizont, se zaresc alte culmi majestuoase. In stanga si in dreapta potecii, dupa cum serpuieste aceasta, e pur si simplu gol in unele portiuni. Trebuie mare atentie pe unde calcam. Urcusul e ingreunat si din cauza faptului ca intalnim grupuri care coboara, dar regula e ca cei care urca au prioritate.
Este din ce in ce mai dificil si ma intreb in sinea mea de ce m-am aventurat din prima zi la un asemenea drum. E prea tarziu insa si in grupul nostru tot ultima sunt, ceea ce ma face sa-mi fie si mai ciuda. Traiesc sentimente contradictorii si doar frumusetea locului mai alina intrucatva suferinta fizica pe care o simt. Inima imi bate sa sparga pieptul si plamanii mai ca explodeaza, cand deodata, cineva din fata striga si arata in sus. Ridic capul si vad pe culme, in sfarsit, cabana! Imaginea asta imi da puteri, desi cabana se vede mica din cauza departarii. Dintr-o data ma simt mai bine si parca am alt ritm.
Ne mai oprim putin si discutam. Aflu cu ocazia asta ca pe alta parte a muntelui exista un drum forestier pe unde se poate urca mai lejer, fiindca panta este mai domoala. Sigur, noi am „preferat” sa venim pe-aici, fiindca „n-avea niciun farmec” sa fi venit pe un drum usor. Ce sa mai comentez...
Incepem ultima etapa a ascensiunii, cand deodata, auzim un zgomot facut de un elicopter. Ne oprim din nou si asistam la o operatiune de salvare in direct. Ulterior, am aflat la cabana ca era elicopterul Salvamontului local, care venise sa ia doi alpinisti care cazusera de pe stanca.
Seara tarziu, stand pe terasa, am avut inca o data ocazia sa vedem elicopterul, care venise din nou sa ia pe cineva caruia i se facuse rau. Din pacate, se intampla si astfel de lucruri...
Dupa episodul inedit la care am asistat, am continuat urcusul pe iarba, grohotisul se terminase si panta era lina. Finalmente, dupa 3 ore care mi s-au parut cat 6, am ajuns in dreptul cabanei. Nu ne-am cazat imediat, ci am preferat sa petrecem ceva timp acolo pe iarba, unde ne-am si infruptat din bunatatile pe care le-am adus cu noi.
Am ramas acolo pina la asfintit, admirand culmile si maretia din jurul nostru. In tot acest timp, drumetii veneau si plecau (cei mai multi), iar terasa cabanei incepea sa se umple de cei care urmau sa-si petreaca noaptea acolo. Alpinistii care escaladasera muntele ce crestea deasupra noastra, incepeau sa se intoarca, cu toate harnasamentele pe ei si castile pe cap. Se insera deja si ultimele raze ale soarelui abia mai mangaiau crestele muntelui.
Ne-am ridicat in sfarsit de pe iarba si am intrat in cabana. Ne-am lasat lucrurile in camera si am coborat pe terasa, unde am stat pina la 10 seara, povestind cu berea in fata. Eram la capatul unei zile pline, foarte grea pentru mine dar pina la urma frumoasa. Eram cu totii obositi (chiar si catelul, care dupa ce mancase o portie zdravana de carnati cu cartofi cumparata de la cabana, in sfarsit adormise sub masa), dar nu ne induram sa mergem la culcare.
Jos, in noapte, se vedeau luminile din Ellmau si stadionul local, luminat „al giorno”. Deasupra noastra aparusera stelele si in aerul rece al noptii, noi ne-am continuat povestile pina tarziu.
Intr-un tarziu, am mers la culcare, insa am avut parte de o noapte alba (urmeaza in partea a II-a).
Cand a inceput sa se lumineze de ziua, putin inainte de ora 5, eram prezenti pe terasa si admiram Luceafarul de dimineata. In sfarsit ne hotaram si pornim in jos pe drumul forestier, care nici nu se compara ca dificultate cu ceea ce avusesem cu o zi inainte. Drumul este pietruit si panta nu e mare, astfel incat desi e foarte stramt, este folosit pentru aprovizionarea cabanei, cu masina.
Continuam sa coboram pe jumatate adormiti, pina ce ajungem in padure, unde aerul foarte rece si umed ne invioreaza. Mai punem niste haine pe noi si continuam.
Se face dimineata bine cand ajungem la cabana Wochenbrunn, unde animalele se trezisera si ne priveau curioase. Nici tepenie de om in jur. Catelul nostru zburda vesel, latra la caprioarele timide si in final, pe neasteptate, se arunca fix in mijlocul iazului din curte. Asta starneste hohotele de ras ale tuturor si parca ne mai revenim din amorteala. Ce-ar mai merge o cafea la ora asta! E putin inainte de ora 8, meniul zilei e deja scris pe o tablita afara, dar inca este inchis. Ne asezam la o masa si scoatem niste cozonac din rucsac.
La un moment dat vine un tip dinauntru si ne intreaba in germana ce dorim, ii spunem ca vrem cafea si ne spune ca trebuie sa mai asteptam vreo 10 minute, dar ca ne aduce. Totodata ne atentioneaza politicos dar ferm, ca nu putem consuma propriile noastre produse daca stam la masa lor, trebuie sa comandam din meniu. Ne cerem scuze si incepem sa strangem de pe masa, dar intre noi, ii adresam cateva vorbe „cu talc”, in romaneste.
Dupa o vreme tipul iese din nou si ne aduce cate un espresso si ne intreaba perfect romaneste de unde suntem. Incepem sa radem si-i spunem, iar el ne spune razand ca e de prin Buzau. Deja nu mai e o problema sa mancam propria mancare daca vrem, insa ne spune ca asta e „politica” firmei, lucru pe care-l intelegem si ne conformam, desi el insista ca nu e nicio problema.
Sfarsim micul dejun bine dispusi si ne indreptam catre Ellmau, unde lasasem masinile. Ne luam ramas bun si ne promitem ca vom „recidiva” candva, in aceeasi formatie.
Plecam inspre casa, obositi si nedormiti, insa nimic nu poate stirbi frumusetea locurilor pe care le-am vazut aici. As repeta oricand experienta, cu conditia sa fiu mai antrenata decat acum.
Daca aveti ocazia sa ajungeti in zona si sunteti pasionati de drumetii, neaparat sa urcati la Grutten Hutte sau la una din cabanele din zona. Pe de alta parte, nu e nevoie sa innoptati la cabana, e o excursie care se poate face foarte bine intr-o singura zi. Peisajul este superb si „Imparatul salbatic” este intr-adevar magnific!
citeste si continuarea aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu