Memorialul de la Dachau

Cand spui Dachau, ca turist ai in minte cateva obiective importante: Schloss (castelul) Dachau, Rathauss (Primaria), St. Jakob Kirche (biserica Sf. Iacob) si Schloss (castelul) Schleissheim – nu neaparat in aceasta ordine. Iti stabilesti prioritatile si pornesti sa le vizitezi.
Dachau e un oras in sudul Bavariei, foarte aproape de Munchen, un drum de 20 km care poate fi parcurs cu masina sau cu S-Bahn (tren care leaga Munchenul de suburbii - se ia din orice statie de metrou). 

Cu toate astea, Dachau mai inseamna ceva... Inseamna o pagina neagra in istoria natiunii germane si totodata a omenirii, prin ceea ce a reprezentat lagarul de concentrare de la aici. In timp, numele „Dachau” a devenit sinonim cu lagarul, iar in epoca moderna, cu Memorialul de la Dachau. Pentru ca lagarul a fost demolat partial si reconstruit, iar locul a fost transformat intr-un muzeu al comemorarii victimelor regimului nazist.   

 Ce ma face sa scriu despre Memorialul de la Dachau? Incerc sa va explic in cele ce urmeaza. Departe de mine de a-l recomanda ca pe un obiectiv turistic. Acest loc nu este si nu trebuie sa fie un obiectiv turistic. Si-atunci? Ce te poate atrage aici? Citeam undeva o parere, cum ca toate fostele lagare naziste (Dachau, Auschwitz, Buchenwald, Sachsenhausen, etc), ar fi trebuit rase de pe fata pamantului, asa incat nimeni sa nu-si mai aduca vreodata aminte de ororile petrecute acolo.
Nu cred c-ar fi fost bine sa le fi distrus, dimpotriva, ele trebuie sa existe pentru totdeauna, asa incat oamenii sa nu uite si sa realizeze ca ceea ce s-a intamplat in aceste locuri nu trebuie sa se mai repete vreodata. „Never again”.
 
Asadar, vizita noastra la Memorialul de la Dachau a fost o experienta, nicidecum o vizita turistica, pe care am amanat-o cativa ani, pina cand, in cele din urma am fost pregatita sa o traiesc.
Intr-o zi de toamna am pornit catre Dachau, cu gandul sa vizitam Memorialul din Dachau si la intoarcere, Castelul Schleissheim. Acesta din urma fusese planificat pentru a estompa putin din impresiile puternice pe care eram convinsa, aveam sa le traim la Dachau. Am avut dreptate in ambele privinte.
 
Inainte de a merge la Dachau, niste prieteni ne-au intrebat daca intr-adevar suntem siguri ca vrem sa mergem acolo. Unii fusesera sa vada locul, altii nu. Cei care il vazusera, ne-au spus ca n-ar mai merge a doua oara, iar cei care nu-l vazusera deloc, erau convinsi ca nu vor merge niciodata. Fiecare aveau motivele lor, dar pe care nu ni le-au impartasit, „ca sa nu ne strice experienta”, dupa cum au afirmat. 
Le-am spus ca da, suntem hotarati sa mergem, asa ca am pornit.

Plecand cu masina din Munchen, trebuie sa mergi in directia NV, fie pe autostrada A99, fie pe un drum local. In oricare dintre cele doua variante, iti ia putin mai mult de o jumatate de ora sa ajungi la Dachau. Daca vei merge cu trenul, in gara din Dachau vei gasi autobuze care sa te duca direct la intrarea in Memorial.
Sunt oarecum nelinistita, fiindca desi stiu cam la ce sa ma astept – am citit destule pe tema asta – nu stiu cum voi face fata emotiilor. Poate credeti ca exagerez, dar asta e starea de spirit pe care tin minte si azi ca am avut-o, in momentul in care am coborat din masina, in parcarea de langa Memorialul din Dachau.
 
La Dachau a fost infiintat in 1933 de catre nazisti, primul lagar de concentrare, constituind un adevarat model pentru celelalte lagare infiintate ulterior. Aici au fost inchisi peste 200.000 de detinuti, din care peste 41000 au fost ucisi. Lagarul fusese infiintat oficial ca „lagar de munca” pentru detinutii politici, in scurt timp el devenind lagar de exterminare pentru oricine s-ar fi opus regimului nazist sau n-ar fi corespuns pretinsei rase „ariene”. Lagarul a functionat pina in 1945, cand a fost eliberat de catre trupele americane. La acea data, era supra-aglomerat, numarul de detinuti fiind de patru ori mai mare decat fusese prevazut initial (consulta Wikipedia).

Intram asadar in incinta si ne indreptam spre centrul de informare a vizitatorilor. Luam niste brosuri si un ghid, apoi iesim. Nu mergem direct la intrarea principala, ci mergem sa vedem mai intai cladirile din apropiere. Sunt cateva dintre fostele ateliere (croitorie, pielarie, macelarie), in care lucrau prizonierii din lagar, actualmente cladiri utilizate de catre Politia bavareza.

Privim panourile cu explicatii si fotografii din epoca nazista si incercam apoi sa identificam cladirile despre care se vorbeste. Astfel aflam ca membrii staff-ului nazist, locuiau in imediata apropiere a lagarului de concentrare, impreuna cu familiile lor, cu sotiile si copiii. Aproape in fiecare familie nazista, erau obligati sa lucreze detinuti din lagar, acestia avand un statut oarecum privilegiat datorita acestui fapt. Asta nu i-ar fi scutit insa de o eventuala condamnare la moarte, in eventualitatea in care ar fi facut ceva gresit sau ar fi devenit „necorespunzatori”, la un moment dat.
Asadar aici oamenii isi duceau vietile in paralel: unii aveau o viata normala, lipsita de griji, familii instarite, ale caror copii aveau guvernante si animale de companie, familii in care aveau loc evenimente normale ca botezuri si casatorii. Ceilalti, dincolo de gard, la cateva zeci de metri departare, traiau o viata degradanta, fiind supusi la cele mai josnice experimente inventate de mintea umana.

Trecem mai departe si ajungem in fata intrarii. O portiune din fosta cale ferata pe care soseau trenurile cu prizonieri, se mai pastreaza si acum. Aici era capatul liniei si destinatia finala. Odata ajunsi aici, erau debarcati si incolonati pentru ca urma trierea. Cei apti de lucru intr-o parte, cei batrani, bolnavi, neputinciosi, femeile cu copiii mici, in partea cealalta. Aici destinele lor se desparteau, indiferent ca erau sau nu, membrii aceleiasi familii. Soarta fiecaruia era stabilita chiar aici, in fata intrarii, de catre ofiterii imbracati in uniforme SS.

Ne indreptam spre intrare si vedem inscriptia binecunoscuta din toate pozele, cartile si documentarele TV: „Arbeit Macht Frei”. Intram si ajungem pe platoul larg unde erau adunati detinutii, la apel.
In stanga – fundatiile fostelor baraci, in dreapta – cladirea fostei inchisori, acum muzeu.

O luam inspre stanga si vedem ca se mai pastreaza doar locurile pe care in trecut erau baracile detinutilor, numerotate conform ordinii de atunci. Primele doua baraci au fost reconstruite si mobilate intocmai, pentru autenticitate.

Tot ce vedem inauntru este exact cum stiam din diverse surse. Chiuvetele si toaletele din salile comune, sunt insa, cele originale. Chiar daca imaginile ne sunt familiare, emotia ne stapaneste, stiind in ce conditii traiau oamenii aici.

Vizitatorii se misca incet, trecand dintr-o incapere intr-alta, ca o mica procesiune. Se vorbeste in soapta, precum intr-o biserica, nimeni nu zambeste. Locul iti trezeste sentimente profunde. Pe o banca aflata intr-unul dintre dormitoare, stau trei femei si privesc catre nicaieri, cu ochii goi...

Iesim si mergem incet pe aleea exterioara, paralela cu gardul. Din loc in loc, turnuri de observatie, de unde santinelele observau ceea ce se petrece in lagar si de unde trageau asupra detinutilor care incercau sa fuga sau care, pur si simplu din disperare nu mai doreau sa traiasca si se aruncau direct intre sarmele ghimpate ale gardului. Totul este exemplificat prin fotografii foarte clare cu astfel de episoade, existente pe panourile explicative din apropiere.

Trecem peste un podet si un alt panou ne informeaza ca vom patrunde in zona crematoriilor. Cladirea este aparent nevinovata, nimic nu-i tradeaza scopul. Atentia iti poate fi captata doar de hornul foarte inalt, care rasare din mijlocul acoperisului. 

Constructia este cea originala si tot ce se afla inauntru s-a pastrat intocmai. Multimea tacuta si ingandurata, trece pe rand dintr-o camera in alta. Doar micile zgomote facute de aparatele de fotografiat se aud. Patrundem pe rand in camera in care detinutii erau obligati sa se dezbrace si sa-si lase lucrurile, chipurile, pentru a intra la dusuri.
Deasupra intrarii in urmatoarea incapere sta inscriptia originala „Brausebad”. Cu totii stim ca urmeaza sa intram in temuta camera a mortii, acolo unde detinutii erau gazati.
In tavan, asa zisele „dusuri” false ins, caci gazul era introdus in incapere prin niste orificii aflate in peretii laterali.

Nu zabovim prea mult aici si trecem mai departe. Ajungem in camera crematoriului propriu zis... Fotografiile alaturate spun mai multe decat as putea eu. De multe ori, detinutii erau executati direct aici, langa cuptoare, prin spanzurare.

In apropiere de aceasta cladire, se afla vechiul crematoriu, mult mai mic, care devenise la un moment dat insuficient, moment in care s-a construit crematoriul nou.

Iesind din cladire, in imediata vecinatate, se pot vedea locul unde fusese amplasata spanzuratoarea, fostul zid  unde erau aliniati detinutii executati prin impuscare – acum acoperit de vegetatie – si o imensa groapa comuna.

La iesirea dintre pomii care mascheaza cladirea crematoriului, pe partea dreapta, o mica bisericuta, unde sunt aprinse tot timpul lumanari. Este o capela ortodoxa din lemn, ridicata in memoria detinutilor rusi.

Ne regasim din nou in zona fostelor baraci si ne indreptam catre o constructie ciudata din piatra. Intram si aflam ca este „Biserica Evanghelica a Reconcilierii”. Nicaieri in arhitectura acesteia, nu vei intalni unghiuri de 90 de grade. Se pare ca unghiul de 90 de grade era perceput ca fiind intruchiparea perfectiunii germane, atat de apreciata de catre acestia si, de aceea, in biserica s-a evitat acest lucru.

Mergem mai departe si ajungem la o constructie cilindrica din pietre, alaturi de care se gaseste un clopot mare. In interior, un altar deschis, cu o cruce mare. Este capela catolica, in memoria detinutilor ucisi aici.

Mai departe, pe alee, se ajunge la Memorialul Evreiesc, o constructie abstracta din piatra. Inauntru, inscriptii iudaice, de neinteles pentru noi.
Ne indreptam catre muzeu, pasind pe larga alee strajuita de plopii inalti. In fotografii vedem cat de mici erau copacii in anii de inceput ale lagarului si realizam ca ei sunt singurii martori ai tuturor ororilor  petrecute aici...

In fata muzeului, un monument abstract strajuit de celebra declaratie „Never again”, in cinci limbi. Nu ne trebuie explicatii, cu totii intelegem semnificatia acesteia.

Intram si parcurgem pe rand incaperile muzeului. Aici se gasesc sute de fotografii, obiecte si uniforme apartinatoare celor ucisi aici, instrumente de tortura. Zeci de panouri cu poze ale detinutilor, unde afli ca fiecare din ei a avut un chip si un nume, nu doar un numar tatuat pe brat si un semn distinctiv pe piept.

Pe un astfel de panou se gaseste o „legenda” a semnificatiei semnelor si culorilor, pe care toti detinutii erau obligati sa le poarte. Aici totul era etichetat si clasificat cu minutiozitate. Individul isi pierdea conditia umana si devenea o simpla eticheta de o anumita culoare si forma. Totul era clasificat si incadrat in anumite categorii.
Mai departe, ajungi intr-o incapere in care panourile iti prezinta in zeci de fotografii uriase, experimentele care s-au facut aici pe detinuti, toate descrise cu lux de amanunte. Aici nu mai exista umanitate, fiinta umana este batjocorita si umilita fara nicio limita...
Sentimentul pe care il ai privindu-le si citind despre ele, este pur si simplu cutremurator si devastant. Zeci de minute cat stai aici, te simti pustiit sufleteste si ai senzatia ca cineva iti pangareste cele mai intime parti ale sufletului si trupului...
N-am vrut sa fac poze aici, dupa cum n-am avut puterea nici sa merg sa urmaresc vreun film despre atrocitatile de-aici. Mi-a ajuns.
Iesim, iar la sfarsitul periplului nostru, mergem sa vedem fosta inchisoare, cu un culoar lung si intunecos, strajuit de-o parte si de alta de usile celulelor. Totul poarta patina timpului si s-a pastrat intocmai ca pe timpuri.

Nu se poate intra in celule, dar usile sunt intredeschise si fixate astfel incat poti zari inautru. Cateva dintre ele, sunt destinate incarcerarii celor care primeau diverse pedepse temporare, pe timpul detentiei. Respectivele carcere sunt astfel concepute incat detinutul sa nu se poata ridica in picioare, ci sa poata sta doar ghemuit sau cel mult aplecat, cu genunchii flexati.

La iesire, in stanga, locul unde se aflase fosta spanzuratoare si zidul folosit pentru executii prin impuscare.

Ne indreptam catre iesire, intr-un fel usurati ca s-a terminat. Aruncam o ultima privire si tragem poarta grea de metal dupa noi.
Afara e soare si verdeata, iar pasarelele canta voioase. Ne asezam pe o banca in apropiere si ramanem cateva minute acolo, fara sa ne spunem nimic. Dupa un timp ne ridicam si mergem sa ne luam masina. Avem de vizitat Castelul Schleissheim, la doar cativa km departare si ziua e tocmai potrivita pentru asa ceva.
In spatele nostru, dincolo de poarta, ramane monumentul cu inscriptia „Never again”...