In urma cu mai bine de un an, in 14 octombrie 2013 am fost diagnosticata cu leucemie. Mai précis, diagnosticul oficial e "leucemie granulocitara cronica, cu puseu limfoblastic". Suna rau, stiu.
Daca a fost un soc? Pentru mine, nu chiar. Pentru ai mei? Cu siguranta, da. Cel putin, unii dintre ei, asa au reactionat. Altii, cum e M., n-au lasat sa se vada prea tare, si lucrul asta m-a ajutat mult. Oricum, toti s-au comportat admirabil, cum am putut ei mai bine. Ori poate nu le venea sa creada?
Spun ca n-a fost soc, fiindca ma asteptam la ceva rau, ce-i drept insa, nu chiar atat de rau. Gandindu-ma la trecut, cred ca totul a inceput in acel an, cu cateva luni in urma, mai précis prin februarie-martie, de cand incepusem sa ma simt ciudat.
Obisnuiam sa ma laud peste tot cu faptul ca eu nu sunt bolnava niciodata. In afara de bolile copilariei si o hepatita pe la vreo 10 ani, de-atunci incoace nu mai avusesem nimic, niciodata, cu exceptia catorva raceli si a unei gripe. Unde mai pui ca n-am avut niciodata vreo interventie chirurgicala, nimic rupt, eram sanatoasa tun adica.
Mai obisnuiam sa rad ce cei care de obicei raceau iarna sau primavara, fiindca uitasem cum e sa fii bolnav si uram ideea de boala.
In acel februarie, pentru prima data dupa foarte mult timp, am facut o gripa sau o viroza, habar n-am ce, insa asa s-a manifestat. Intr-una din zile am fost atat de slabita, incat nu m-am putut ridica din pat sa merg la treburile zilnice. Sigur, mi-am revenit, insa abia dupa cateva zile in care m-am simtit ca naiba si fara putere.
A fost un mic semnal de alarma, pe care acum il asociez in mintea mea, cu declansarea bolii. Nu sunt sigura totusi, ca-i asa. Zic asta, fiindca medicul care ma trateaza la Clinica de Hematologie din Cluj, mi-a spus atunci, in octombrie, ca boala nu pare sa se fi instalat de multa vreme, insa din pacate, a evoluat rapid.
Dupa episodul din iarna, nimic semnificativ, doar ca incet, incet, un fel de oboseala incepe sa puna stapanire pe mine. Am pus-o din nou pe seama serviciului, a epuizarii fizice dar si psihice.
N-am mers la doctor bineinteles, fiindca nu aveam de ce. Asteptam pur si simplu concediul, dar el urma sa vina abia in septembrie, fiindca de obicei, ne place sa ne luam concediu toamna.
Au mai trecut cateva luni, in care am tras de mine, fara sa (vreau sa) observ ca sunt din ce in ce mai obosita, atunci cand ne plimbam pe jos sau cand mergeam cu bicicletele. Imi spuneam tot timpul ca trebuie sa fac mai multa miscare, fiindca se pare ca-mi pierd conditia fizica.
A venit si luna iulie, cu canicula pe care o urasc si cu toate "binefacerile" verii, care pentru mine sunt un chin. Ma refer la zgomot, praf, caldura, transpiratie, agitatie, zile interminabile si nopti scurte, nu indeajuns de odihnitoare. Astept in continuare concediul din septembrie, cand se intampla ceva neasteptat.
Plecasem cu un coleg cu masina, la un training, undeva langa Sibiu, unde ar fi urmat sa raman 3 zile. Deja de pe drum incep sa nu ma simt bine. De fapt de-acasa, dis de dimineata. Ma dor bratele atat de rau, incat mi le tin inclestate si nemiscate in poala, sa atenuez cat de cat hurducaturile provocate de drum. Nu prea reusesc si in sinea mea ma intreb ce naiba se intampla, de unde-a aparut durerea asta?!
Ajungem in sfarsit la locul cu pricina, dar intre timp mi-e atat de rau, atat de greata, incat cu greu fac fata schimbului de amabilitati dintre cursanti si organizatorii trainingului. Deja ma intreb cum o sa treaca ziua aia pentru mine.
N-apuc insa ...In cursul aceleiasi zile, ajung la serviciul de Urgenta al spitalului de-acasa. Mi-a fost atat de rau, incat am sunat acasa si M. a venit rapid sa ma ia.
Drumul pana acasa a fost ca un cosmar; totul ma durea atat de rau, incat nu-mi gaseam locul, imi dadeau lacrimile pur si simplu din cauza durerii.
In sfarsit, ajungem la Urgenta si acolo trebuie sa astept mai bine de o jumatate de ora pana cand medicul de garda vine sa vada ce-i cu mine. Doar e Urgenta, nu?
In sfarsit, dupa jumatea si ceva de ora "cuvenita", timp in care asistentul imi plange de mila (si eu plang de durere la propriu), imi spune ca nu poate sa-mi faca nimic fara acordul medicului, hop, apare si acesta!
Ma examineaza sumar si ma intreaba ce-am patit. Ii spun tot ce stiu si el ramane cumva dezorientat. Habar n-are ce-i cu mine, doar trage concluzia ca "e ceva suspect". Il rog sa-mi dea ceva contra durerii care-mi sfasie oasele...Nu mai pot s-o indur, intelegeti, domnule doctor?!
Rosteste numele unui medicament ce urmeaza a-mi fi administrat prin perfuzie, dupa care pleaca. Probabil i-am parut isterica. Asistentul ma duce intr-o incapere alaturata, cu paturi, unde se mai aflau doua persoane si-mi pune perfuzia.
M. sta langa mine ingrijorat si eu incep sa ma linistesc usor, in timp ce o binecuvantata senzatie de amortire pune stapanire pe mine. In continuare nu stim ce mi se intampla si asteptam sa vedem deznodamantul acestui episod interminabil.
Se termina si perfuzia, iar eu nu mai simt niciun pic de durere. Intre timp, ceilalti din salonul de la Urgenta plecasera, asa ca ramanem doar noi. Asteptam sa vina cineva sa ma dezlege de la perfuzie, sa-mi spuna concluzia si, eventual, sa putem pleca acasa. Acel "cineva" intarzie sa apara, asa ca M. pleaca sa-l caute. Apare impreuna cu asistentul si mi se spune ca iarasi nu-mi poate face nimic, fara acordul doctorului.
Incep sa ma enervez si-l rog totusi sa-mi scoata perfuzia. Din nou mi se raspunde ca nu. Daca mai trebuie sa-mi administreze ceva?!
Mai trece o jumatate de ora... Eu stau culcata pe pat si M. ma tine de mana. Incercam sa glumim dar suntem deja iritati de-atata nepasare. Apare asistentul si-mi spune ca a vorbit cu doctorul si pot pleca. Imi spune asta, in timp ce-mi scoate branula din vena.
Ma ridic usor, cu teama, dar nu simt durere, ci in continuare doar amorteala aceea placuta. Intreb ce trebuie sa fac in continuare, daca primesc vreo reteta si asistentul imi spune cumva incurcat, ca nu, dar pot sa iau Algocalmin in cazul in care mai apare durerea.
Doar atat?! Si diagnosticul? Imi raspunde uitandu-se intr-un registru, ca acesta se numeste "Episod febril"... si cam atat. Ramanem perplecsi pret de cateva secunde, apoi ne adunam si plecam acasa.
Ce-ar fi de comentat despre felul in care am fost tratata la Urgenta? Despre medicul care aproape nici n-a catadicsit sa se uite la mine?
Apropo, medicul de garda e cardiolog si din discutia lui cu asistentul, am dedus ca la varsta mea si tensiunea pe care o aveam atunci, citez - "Asta nu e urgenta. Temperatura e un pic cam mare, totusi". Aveam 39 de grade.
Las pe altcineva sa comenteze, eu m-am plictisit deja de asta.
Dupa cateva zile, apare din nou durerea. Nu atat de infioratoare ca data trecuta, dar destul de puternica incat sa ma faca sa merg la medicul de familie. Ii spun toata istoria, el ma examineaza, imi ia tensiunea; e maricica. Am si temperatura. Din nou 38 cu ceva...II spun ca am iar dureri mari, la omoplati, clavicule, in zona cervicala. Noapte de noapte transpir atat de tare incat patul e ud sub mine. Imi simt pulsul vajaind in urechi noaptea, cand pun capul pe perna. Am slabit tare si paloarea mi se accentueaza pe zi ce trece.
Ma atinge in zonele respective, iar eu tresar de durere. Ma intreaba daca am ameteli si-i raspund ca da, am si ameteli si deseori senzatia de lesin. Mi se intuneca vederea si apar pretutindeni puncte negre. Mda, normal...Nu, nu e nevoie de analize, deocamdata...E clar ce am...
Imi scrie o reteta si-mi spune si diagnosticul: spondiloza cervicala. Ok, imi convine si se potriveste in parte, cu ce am citit eu pe net. Pot sa merg la serviciu. Inapoi la viata obisnuita.
Chiar de a doua zi incep tratamentul cu analgezice si anticongestionante injectabile. Tratamentul va dura cam o luna dar abia dupa vreo 10 zile incep sa-i simt efectele.
Combin totul cu masaje in zona cervicala atunci cand durerea ma sfasie groaznic. In continuare transpir foarte tare noaptea... obosesc fizic tot mai tare...Sa vina odata concediul acela! Sa treaca naibii vara cu toata nebunia ei si va fi mult mai bine, ma auto-incurajez tot timpul. Trag in continuare de mine...
Incet, incet, totul reintra in normal sau asa mi se pare. Incerc sa nu mai iau in seama durerile care imi strabat tot corpul deseori si vanataile care incep sa apara aproape zilnic, pe picioare. O fi de la bicicleta, imi spun...Cu psihicul stau mai prost si asta nu-mi place. Ceva nu-i in regula, undeva.
Voi fi bine, va trece dupa ce fac tratamentul asta.
Cat de tare aveam sa ma insel...
citeste si acontinuarea aici
Mi se pare absurd sa fi suferit atat pana ai ajuns sa faci un examen de sange. Ma infior cand ma gandesc ce se petrece in spitalele din Romania ... Cu atat mai mult cu cat am avut si eu de a face cu ele si nu vreau sa-mi amintesc prin ce am trecut ... Trec sa citesc continuarea. Sunt curioasa, cine a pus diagnosticul.
RăspundețiȘtergere