Cum m-am jucat de-a Dumnezeu (Exista sau nu, liberul arbitru?)

urmare de aici

Fie ca ne place sau nu, in viata trebuie sa facem alegeri. Uneori e simplu si alegerea pare a fi un privilegiu, alteori e complicat si am vrea sa nu fim pusi in situatia de a alege. Uneori solutia vine de la sine, alteori ne chinuim sa o gasim si nu intotdeauna se dovedeste a fi cea mai buna.
Aproape zilnic facem alegeri, fara sa ne gandim daca luam aceste hotarari de unii singuri sau suntem ghidati de catre o forta suprema. Pe cine blamam pentru situatia aleasa sau cui ar trebui sa multumim?

Cum e cand trebuie sa faci o alegere legata de viata si de moarte? Cum poti lua o astfel de decizie si de unde stii ca e cea buna?

In situatia asta am fost pusa din nou, dupa ce credeam c-am infruntat destinul si am facut alegerea cea buna. Spuneam intr-o postare mai veche (Despre leucemie: De viata si de moarte) ca astept de undeva un semn dupa care sa-mi dau seama ca am facut bine in urma cu cateva luni, cand am refuzat transplantul de celule stem.

Ei bine, credeam copilareste ca moartea Mariei este semnul asteptat si mi s-a luat o mare piatra de pe inima, odata hotararea luata. In luna Ianuarie a acestui an, am fost anuntata ca mi-a fost gasit un donator compatibil si va trebui sa ma pregatesc pentru transplant, urmand in prealabil o sesiune de radioterapie (citeste aici). Eram pusa in situatia de a actiona foarte rapid, in sensul luarii unei hotarari definitive, credeam eu. Am refuzat cu toata hotararea, constienta de riscurile la care ma supun daca decid sa fac transplantul, insa pastrand totusi o rezerva undeva, in cel mai ascuns colt al sufletului meu.

Putin mai bine cunosteam si alternativa, in cazul refuzului transplantului, caci o discutasem de atatea ori cu medicul meu curant. Stiam ca in cazul unei recidive a bolii, voi incepe din nou chimioterapia, urmand a se incerca sa ma aduca din nou in remisiune, dupa care, inevitabil, va urma transplantul.
Mi-au convenit toate aceste raspunsuri, devreme ce totul era la stadiul de discutie, iar eu ma simteam foarte bine, chiar daca mi-am revenit incet si greu dupa radioterapie.

Se face deja Aprilie si eu ma lupt inca cu oboseala si inapetenta, cu insomniile si pneumonia. Curand insa, va trebui sa ma reintorc la serviciu si asta chiar in prima zi dupa Paste. Ceva imi spune insa, ca nu voi fi in stare... Nici nu stiu in momentul acesta daca-mi doresc sa ma reintorc in starea fizica si psihica destul de proaste, in care sunt. Nu-i nevoie insa sa iau o hotarare, caci analizele mele de sange spun totul. Nu sunt indeajuns de bune incat sa fiu apta de lucru.

Constienta ca asta e o noua etapa in viata mea, incep sa-mi pregatesc dosarul de pensionare temporara pentru invaliditate, caci nu mai am dreptul la concediul medical, dupa un an si jumatate petrecut acasa si prin spitale. Ma bucur ca totusi pot face eu insami asta si ma pot si prezenta cu el la comisia de examinare, astfel incat sa nu le mai dau alor mei de lucru. Finalmente am si decizia comisiei, asa ca iata-ma pensionar cu acte in regula si in plus, unul handicapat. Nu e nimic imi spun, ma voi obisnui si cu noua mea conditie; important este sa ma concentrez acum pe starea mea de sanatate, sa-mi revin cat mai repede si apoi sa ma ocup de casa si de lucruri dragi mie.

Zis si facut. Odata ce m-am eliberat de stres, am parte numai de lucruri bune. Incep sa-mi revin rapid, starea mea psihica e una din ce in ce mai buna, afara primavara e minunata si totul pare ca merge bine. Imi fac zilnic plimbarea de dimineata impreuna cu soacra mea care ma sustine foarte mult, apoi ma ocup de treburi marunte prin casa, citesc, mananc, dorm, in weekenduri ies cu Marius. O viata destul de tihnita, de care ma bucur pana la inceputul lunii Iunie...

Ceva nu e in regula totusi, nu stiu ce, dar parca am o premonitie, desi nu cred in chestii de-astea, parca lipseste ceva (boala?!), parca astept sa se intample ceva. Cred ca m-am obisnuit atat de bine sa traiesc cu boala asta, incat atunci cand nu e prezenta, mi se pare ciudat. Imi vad totusi, in continuare, de treaba.
Mama soacra imi face o propunere neasteptata: sa mergem impreuna undeva, intr-o statiune, sa stam cateva zile, o saptamana, sa ne rasfatam. Tentant, dar refuz, ceva ma retine acasa, pentru a face lucruri care in mod normal pot fi fara grija amanate, caci am tot timpul din lume sa le fac. Si-n plus, nu vreau sa-l las singur pe Marius...

Imi vad asadar de-ale mele, cu destul de multa frenezie, ca si cand mi-ar fi intrat zilele-n sac: fac ordine prin casa, curatenie generala, in masura in care pot, spal, calc, ce mai, de parca eu as fi gospodina gospodinelor. Nu e nimic rau imi spun mie insami, n-are ce sa fie, dar parca totusi ceva ma retine de la a face planuri de concediu.

La inceputul lunii Iunie trebuie sa merg la control la Cluj, apoi daca totul e in regula, n-o sa mai revin decat in Septembrie, pentru noi analize si reteta pentru medicamentul miraculos care ma tine in viata. Exact asta ii spun si lui Marius, in masina, pe drumul de intoarcere de la Cluj, unde analizele de sange au iesit perfect. Avem o vara intreaga la dispozitie, sa facem tot ce vrem, sa mergem in concediu si cate si mai cate... In sfarsit ma simt eliberata, ca de o povara grea!

A doua zi, vineri,  imi suna telefonul si o voce nevinovata ma intreaba cerandu-si scuze, daca pot sa revin la inceputul saptamanii urmatoare, pentru a face o punctie medulara, caci n-am mai facut de mult timp o astfel de analiza. Nimic de speriat, dar nu ma pot opri sa ma intreb de ce nu s-au gandit sa-mi faca si analiza maduvei cand am fost acolo. Ok, voi merge, ceea ce am si facut in martea urmatoare, urmand sa astept rezultatul acasa. Eram convinsa ca nu ma va suna nimeni sa-mi spuna te miri ce, fiindca asta ar fi facut doar in cazul in care ceva ar fi mers prost.

Miercuri seara, in timp ce povesteam vrute si nevrute cu Marius, cerul s-a prabusit (a cata oara?) peste mine. In timp ce suna telefonul, ma uitam incremenita la numele celei care ma apeleaza si-n loc sa raspund imediat, imi vine sa-l arunc undeva de unde sa nu-l mai aud sunand in veci. Stiu ca doctorita mea nu ma suna niciodata seara la ora opt, numai daca are ceva urgent sau deosebit de important sa-mi spuna. Stiu deja in sinea mea ca inevitabilul, incredibilul, nefastul si nedoritul s-a produs si in continuare nu-mi vine sa cred si sunt lipsita de reactie. Telefonul suna in continuare, insistent. As vrea sa pot intoarce timpul inapoi, la ziua de ieri, la oricare dintre zilele cele mai proaste ale mele, avute inainte de a ma imbolnavi... Ce sunt eu, Dumnezeu?

Raspund cu voce pierita si aud in continuare vocea binecunoscuta, grava, mai degraba ingrijorata. Imi spune direct, asa cum stie ca-mi place sa mi se spuna absolut orice legat de boala mea, ca-mi da o veste proasta, ca in maduva mea s-au gasit 60% blasti (celule leucemice) si... Nu pot sa cred, nu pot sa cred, ii spun cu vocea gatuita, fata cred ca mi-e schimonosita de durerea psihica prin care trec.
Marius ma priveste insistent intrebandu-ma din priviri ce este, iar fata lui spune totul, imi spune ca stie despre ce e vorba.

"Nu pot sa cred nici eu c-a recidivat atat de repede, dupa o jumatate de an doar", imi spune doctorita, in timp ce eu stiu cumva inconstient, ca trebuie sa ma adun, sa nu ma mai lamentez. Cu greu reusesc asta, dupa minute bune, in care tot ce pot spune sunt aceleasi "nu pot sa cred" si "ce fac eu acum?", precum un copil care plange in poala mamei. Treptat isi face loc si-apoi dintr-o data, din mintea mea tasneste dureroasa si ascutita ideea ca mai am foarte putin de trait acum. In timp ce ascult la telefon cuvintele de imbarbatare intrepatrunse de date tehnice, ma sfasie o cumplita parere de rau, dupa Marius, dupa toti ai mei, dupa tot ce iubesc pe lumea asta, dupa animalutele si florile mele, dupa soarele de pe cer si dupa tot ce-am trait pana acum... Nu pot sa cred ca voi muri, nu sunt pregatita pentru asta!

Ma reculeg si incep sa intreb cu vocea mai hotarata ce e de facut in situatia asta. Imi spune ca va trebui sa reincep chimioterapia cat mai repede posibil, ca vor schimba medicamentul pe care-l iau permanent, cu unul din generatia a doua si ca scopul este reintrarea in remisiune a bolii. Ce fac daca nu raspund la noul tratament? Pe data ideea imi este alungata din minte de catre vocea ferma a doctoritei, care-mi spune ca nu se poate asa ceva, nici nu ne gandim la asa ceva! Evident, dupa ce vom obtine remisiunea, urmeaza inevitabil transplantul; sunt constienta de asta, nu? Bineinteles ca sunt si-am fost constienta ca nu exista alta scapare din cursa asta a mortii, inca de cand am facut alegerea pe care am facut-o, jucandu-ma de-a Dumnezeu...

Revin cu picioarele pe pamant, dupa vreo douazeci de minute de conversatie, apoi intreb cand trebuie  sa ma internez si mi se raspunde ca luni. Deci, mai am patru zile de libertate... Patru zile in care nu voi sti ce sa fac mai intai si ce sa las deoparte. Mi se pare in momentul acesta ca lumea se sfarseste la capatul celor patru zile si cateva ore dupa ce inchid telefonul, nu contenesc sa-i spun lui Marius acelasi lucru. Minute in sir nu pot decat sa repet obsesiv ca eu nu voi mai trai prea mult de-acum incolo, convinsa fiind de acest lucru. El nici nu vrea sa auda, iar vocea foarte hotarata si privirea lui, parca mai imblanzesc dramatismul situatiei in care ma aflu. Numai Dumnezeu stie insa, ce-o fi fost in sufletul lui.

Patru zile mi s-a parut ca am trait in fundul Iadului... Patru zile care au trecut pe nesimtite si totusi greu, in care am trait si mi s-a parut ca mor, am plans, am ras si-am disperat, m-am lasat prada amaraciunii si parerilor de rau... Patru zile in care am trait intens tot felul de emotii, pozitive si negative, zile in care am cautat sa ignor ceea ce mi se intampla si n-am putut... Zile in care m-am prefacut ca sunt stapana pe mine desi nu eram, in care m-am abtinut sa nu plang in fata mamei ca sa n-o amarasc si mai tare... Cumplite zile si nopti pe care nu vreau sa le mai traiesc vreodata. Nu stiu ce-as fi facut fara ai mei si nu pot decat sa le multumesc pur si simplu pentru ca m-au sustinut atunci cand am cazut, asa cum au facut-o de fiecare data...

La capatul celor patru zile, m-am adunat, m-am ridicat si am plecat sa ma internez din nou in spitalul binecunoscut. Prima internare a durat o luna, caci la capatul a doua saptamani de chimioterapie, am plecat "pe sus" la sectia de Terapie Intensiva a spitalului Oncologic, cu risc ridicat de septicemie. Probabil voi povesti cu alta ocazie cam cum sta treaba pe la A.T.I. si cum m-au pus pe picioare oamenii aceia, dupa suferinte fizice si psihice pe care nu credeam ca le voi indura, insa acum nu vreau sa-mi aduc aminte despre asta.

M-am intors apoi la Hematologie sa termin ceea ce incepusem si dupa a patra saptamana de stat in spital, mi se spune ca analizele sunt bune, ca in maduva nu se mai gaseste nimic rau, ca boala intra din nou in remisiune si ca pot pleca acasa. Nu-mi vine sa cred ceea ce aud, iar dupa ce doctorita pleaca din salon, nu pot decat sa ma fac ghem intr-un colt al patului si sa plang incetisor, in timp ce-i multumesc lui Dumnezeu.

E vineri dupa amiaza si iesim pe poarta spitalului, mergand catre casa. Am plans din nou cand am vazut Clujul forfotind de lume, apoi cand am ajuns in orasul meu si finalmente, cand in fata intrarii am intalnit-o pe vecina noastra, bolnava si ea, de cancer, care m-a strans in brate si m-a imbarbatat.

M-am ridicat din nou, m-a ajutat Dumnezeu sa trec si peste asta, iar peste o luna, m-am intors iar la spital, pentru a doua cura. Am trecut cu greu, dar mult mai bine si peste asta, iar boala e remisa; citostaticele si-au facut efectul inca o data. Chiar acum sunt la a treia cura si mai urmeaza una, dupa care, transplantul. Daca vreau? Sigur ca nu, dar nu exista alternativa. De fapt exista, caci asa cum am spus la inceput, intotdeauna poti face alegeri, dar m-am jucat de-a Dumnezeu si am dat gres.

Se pare ca asa trebuie sa se intample, ca toata aceasta poveste nu se va termina intr-un fel sau altul, decat dupa ce voi face transplantul. Eu pot sa cred ca alegerile noastre sunt guvernate de catre divinitate, insa cred si in libera noastra exprimare. Am facut o alegere in urma cu catva timp si ea s-a dovedit a nu fi buna. Mi se da acum, din nou, posibilitatea de a alege. Voi face oare ceea ce trebuie, ceea ce e bine pentru mine, pentru viata mea, pentru ai mei?

Gandul ma ispiteste inca de cand mi s-a spus prima oara ca boala este iar in remisiune... Incerc sa-l alung, dar revine mereu. Constiinta imi spune ca am datoria fata de mine si familie, de a face transplantul, caci este o sansa de a scapa de boala, chiar daca exista riscul ca aceasta sa revina chiar si dupa aceea. Exista insa si riscul de a muri... Ce voi face, Doamne?
"Am vreo alternativa in afara de transplant, doamna doctor?"
"Nu. Nu aveti".

P.S. Mi-am amintit astazi in ce data suntem si mi-am dat seama, ca aniversez exact doi ani de cand am fost diagnosticata cu leucemie. Ii multumesc lui Dumnezeu si sper sa traiesc cat mai multe aniversari.