Amintiri din copilarie (Tanti Tătar)

Cine in copilaria lui, n-a avut vreun prieten imaginar sau chiar real, in persoana unui bunic, a vreunei matusi ori a altcuiva, dar neaparat mai in varsta, caruia sa i se confeseze si cu care sa-si impartaseasca cele mai tainince ganduri? Pe care sa-l admire dar fara a fi neaparat un idol sau deopotriva da, cineva care sa-i inteleaga pe deplin sufletul de copil, fara a face haz de micile necazuri ale copilariei sale? Un prieten care sa te ia intotdeauna in serios, orice ai face, orice ai zice, un prieten care sa-ti accepte starea ta de copil oricare ar fi aceea si care sa stie sa se transpuna in sufletul tau, atunci cand e nevoie.


Probabil putini dintre noi, inclin eu sa cred ca n-au avut un asemenea prieten si cei care nu-mi vor da dreptate, inseamna ca au fost cu picioarele pe pamant inca din frageda copilarie ori poate alte motive mult mai temeinice i-au retinut de la o asemenea prietenie.


Ei bine, am cunoscut si eu in copilarie o astfel de persoana, care nu neaparat a devenit idolul meu (caci acesta a fost bunicul meu), ci de care m-a legat o prietenie frumoasa si neobisnuita. Mi-am amintit intamplator zilele acestea despre ea, care nu mai este de mult timp printre noi si-n amintirea acelor vremuri trecute si dragi mie, am inceput sa scriu cateva randuri.

Sa fi avut vreo sase, sapte ani cand am cunoscut-o si pe data m-a fascinat si-am prins drag de ea. Tocmai ne mutaseram la bloc si-n urma mea ramasera casa cu bunicii, strada cu toti prietenii mei, intreaga mea copilarie traita pana atunci. Simteam lipsa tuturor acestor lucruri si persoane care pana atunci fusesera micul meu univers si-acum eram in cautarea a ceva, care sa umple acest gol.

Nu a durat prea mult, caci pe data mi-am facut prieteni noi, ba chiar mai multi decat avusesem inainte si treptat am inceput sa ma simt acasa, in noua noastra locuinta, pe noua mea strada. Si ce vremuri erau acelea! Imi amintesc si-acum cu drag de zilele de vara in care cu greu parintii ne mai puteau aduce seara-n casa de la jocurile pe care nu mai pridideam a le juca... Ne adunam zeci de copii din cartierul nostru, format din vreo sase blocuri batrane, comuniste si ne-ncingeam la joaca pana seara, tarziu si pana la epuizare.

In vremurile acelea, rar trecea cate o masina pe straduta noastra dedicata in intregime jocurilor, asa incat nu era niciun pericol pentru noi. Era aproape un eveniment cand in cate-o zi trecea unica masina care tulbura linistea. Puteam sa intindem fara grija sfoara sau elasticul de-a curmezisul strazii, ori sa jucam sotron in mijlocul asfaltului, fara nicio grija ca ceva sau cineva ne va opri din jocurile noastre. Nu cred ca astazi, copiii care inca se mai joaca in felul acesta (cati or mai fi aceia?), mai au parte de asemenea bucurii, cum am avut noi, in urma cu patruzeci de ani...O lume apusa, cu nemultumiri profunde dar cu o copilarie minunata, pe care-n veci nu o voi uita.

Din cand in cand, aceste jocuri ale noastre erau totusi intrerupte, dar nu din cauza vreunei masini care trecea din intamplare pe strada ori fiindca noi am fi obosit, ci din cauza, ori mai degraba datorita lui Tanti Tătar. Da, scriu cu majuscule fiindca apelativul acesta a devenit un fel de nume propriu, arhicunoscut printre copiii de varsta noastra dar si a celor mai marisori decat noi, cei care am avut minunatul prilej de a o cunoaste pe aceasta doamna.

Pe Tanti Tătar am cunoscut-o relativ recent dupa ce m-am mutat la bloc, intr-o dupa amiaza de vara, in care bateam mingea pe asfalt impreuna cu prietenii. La un moment dat, unul din ei a venit in fuga si ne-a instiintat cu glas intretaiat de la efort: "Haideti, c-a iesit Tanti Tătar!"

Eu nestiind despre ce este vorba, nu m-am grabit, ba dimpotriva, cred c-am fost nemultumita ca dintr-o data, aceasta persoana necunoscuta, despre care eu habar n-aveam, indrazneste sa ne strice jocul, doar prin simpla ei aparitie. De fapt vorbim despre zvonul aparitiei sale undeva, caci de vazut, eu n-o vazusem inca.

Toti copiii au lasat pe data jocul, au luat mingea si s-au grabit ca unul, catre un bloc vecin cu cel in care locuiam. Am ramas singura, privind cu tristete in urma lor, cand Claudia, prietena mea cea mai buna s-a oprit si m-a chemat: "Hai, nu vii? Sa vezi ce fain o sa fie!"

La asemenea indemn sigur ca n-am putut rezista si m-am luat dupa ea, spunandu-i ca eu n-o cunosc pe aceasta Tanti Tătar. "Nu-i nimic, ea sta de vorba cu toti copiii, nici eu n-am cunoscut-o de la inceput" mi-a spus Claudia, mai sporind increderea pe care chipurile ar fi trebuit s-o am fata de aceasta persoana.

In timp ce ne grabeam inspre blocul vecin, in mintea mea si-a facut loc ideea ca n-ar trebui sa stau de vorba cu oameni straini, asa cum de atatea ori imi spusesera parintii. Cu toate acestea insa, ce se putea intampla, daca toti copiii, nu putini la numar, fugisera de graba sa se intalneasca cu aceasta "Tanti Tătar", arhicunoscuta de catre toata lumea?

Si uite-asa, involuntar, am facut cunostinta cu Tanti Tătar, care sa fi avut in jur de saizeci de ani, la vremea cand am intalnit-o eu. Locuia in blocul vecin cu al nostru, la parter si nu iesea niciodata din casa, din cauza ca era bolnava, dar nimeni dintre noi nu stia de ce anume boala suferea. Toate acestea, precum si faptul ca nu avea copii, ea locuind doar impreuna cu sotul dumneaei, sporeau misterul ce-o invaluia in ochii nostri, dandu-i un farmec aparte.

De-ndata ce m-a cunoscut, m-a studiat cu ochii sai negri si iscoditori, apoi mi-a zambit larg si mi-a vorbit cu foarte mare blandete si eleganta. Parea foarte incantata de faptul ca inca un paj s-a adaugat suitei sale, si-asa destul de numeroasa.

Tanti Tătar era o femeie fascinanta pentru ochii mei de copil, deloc frumoasa, dar cu o eleganta aparte si cu maniere de mare doamna, lucru cu care m-a castigat din primul moment al intalnirii noastre.

Chipul sau masliniu parea intotdeauna preocupat doar de ceea ce-i povesteam noi, parand ca-n lumea ei nu-si mai are altcineva locul atunci cand noi ne aflam in preajma. In timp ce ne povestea, isi insotea spusele cu gesturi largi, facute cu mainile cu degete subtiri, cu unghii lungi si elegante. 

Povestile ei erau nenumarate, iar temele abordate, foarte vaste. Erau povesti de-o varsta cu ea, de pe vremea cand domnisoara fiind isi traia tineretea departe de orasul care acum a adoptat-o. Erau de asemenea povesti contemporane, de-o varsta cu noi, reale sau imaginare, nu voi sti niciodata, dar atata de captivante incat ne petreceam ore in sir ascultand-o.

Acestea intalniri aproape zilnice pe care noi copiii le aveam cu Tanti Tătar, se desfasurau sub geamul ei de la parter, unde iesea o data-n zi, de preferinta dupa amiaza, pentru a lua aer. Atunci se dadea "alarma" si veneau cu totii, la povesti. In fata geamului, avea o gradinuta minunata, vesnic plina de trandafiri, ai caror miresme ne insoteau in serile de vara pana noaptea tarziu. Intotdeauna voi asocia geamul acela si prezenta ei, cu mirosul  tufelor de trandafiri proaspat infloriti.

Am ramas deseori surprinsa sa constat ca nu doar noi, cei mici, ne intalneam cu Tanti Tătar. De multe ori vedeam in timp ce bateam mingea pe strada, cum la geamul sau erau adunati copii mult mai mari decat noi, adica cei de paisprezece, cincisprezece ani, dar la fel de fascinati de povestile ei, precum eram si noi.

 Si-n timp ce povestea Tanti Tătar, imaginatia mea zbura departe, departe, in lumi numai de mine stiute si cunoscute. Treptat am inceput sa depanam si noi povesti, caci nu-i asa, aveam si noi micile noastre istorisiri pe care trebuia sa le facem cunoscute tuturor. Si nu de multe ori, din dorinta de a impresiona "audienta" sau pur si simplu datorita imaginatiei care-o luase razna, am inventat povesti care in mintea mea erau reale si credibile. 

Nimeni nu m-a contrazis vreoadata, iar Tanti Tătar n-a dat niciodata vreun semn cum ca ar sti ca aceste mici povestioare ale mele sunt inventate, din dorinta de a o impresiona pe ea, in primul rand. Dimpotriva, intotdeauna m-a ascultat cu profunda atentie, cu ochii mari si aproband incetisor din cap orice cuvant al meu. Erau minciuni nevinovate pe care astazi mi le asum dar spre deosebire de atunci, nu ma pot opri sa nu rad in sinea mea, amintindu-mi-le. Ma-ntreb ce-o fi gandit atunci Tanti Tătar si cum s-o fi amuzat pe seama mea, in timp ce incerca sa ramana calma si serioasa, ascultandu-ma...

Povestea asta, a intalnirilor la geam a durat multi ani. Ani in care am crescut, ne-am maturizat la randul nostru, iar povestile au capatat o turnura noua, dar la fel de interesanta, pe masura capacitatii noatre intelectuale si a dorintei de cunoastere. Tanti Tătar a reusit la fel de bine cu povestile ei, sa faca trecerea catre adolescenta noastra, sporindu-ne increderea in ea, precum intr-un prieten loial si de nadejde, caruia poti sa-i spui aproape orice.

Sigur ca peste ani, vizitele la geam s-au rarit, Tanti Tătar cu greu mai putea fi zarita in dosul ferestrei, caci starea de sanatate i se agravase. Multi dintre noi terminaseram de-acum liceul si luasem calea altor scoli ori a altor destine, drumurile purtandu-ne departe de orasul in care am copilarit.

Cu toate astea, de cate ori treceam pe langa blocul vecin, nu ma puteam opri sa nu arunc cate-o privire fugara catre geamul de la parter, cu gradinuta de trandafiri de sub el. Si spre bucuria mea, de multe ori se intampla sa vad perdeaua miscandu-se si-n geam sa apara chipul atat de familiar, dar atat de imbatranit de-acum, al lui Tanti Tătar. 

Cand se simtea-n putere imi zambea si ma chema cu-n gest, deschizand pe data geamul. Mergeam cu drag sa vad ce face, chiar si daca am fi stat doar cinci minute de povesti. Alteori, se marginea doar la a-mi face cu mana si a-mi zambi din dosul perdelelor cu chipul alb si-atunci ii raspundeam si eu la fel, stiind ca nu-i vremea de povesti.

 Multi ani de-acum inainte va fi ramas geamul gol, acoperit doar de perdeaua alba si de amintirea chipului drag al copilariei noastre de la bloc... Caci Tanti Tătar s-a petrecut dintre noi aproape fara sa stim cand, discreta si in liniste. Am aflat dupa destul de mult timp de ce geamul e gol si pustiu de-atata vreme si n-am mai putut decat sa-mi sterg o lacrima si sa ma gandesc cu nostalgie la vremurile cu povesti frumoase si trandafiri mirositori, in serile de vara.

P.S. Cineva citindu-mi povestioara, s-a amuzat spunand "ce nume haios!" ... Si-atunci mi-am amintit la patruzeci de ani distanta, niste glasuri subtirele de copii, strigand timid pe sub un geam la care nu se mai aratase nimeni de vreo doua zile: "Tanti Tataaaar....!"