Frumusete salbatica

Am scris intr-un articol mai vechi, de ce imi plac Muntii Trascaului. Ei bine, astazi imi sustin ideea, mai ales ca nu sunt eu vreo mare "montaniarda", ori alpinista ori altceva. Imi place doar sa merg prin locuri accesibile de munte si de deal, unde sa nu fiu nevoita sa-mi dau sufletul ca sa ajung sau stiu eu ce antrenament sa fac pentru asta. Imi place sa vad natura in toata splendoarea ei, sa ma plimb pe culmi usoare, sa ma bucur de salbaticia neatinsa a unor locuri pe care inca, le mai gasesti la noi.

Nu suntem adeptii turismului organizat, desi are si acela rostul sau. Mai degraba ne luam rucsacul in spate, putina apa si mancare si facem o excursie de-o zi daca se poate, daca nu, de doua, trei si cautam sa mergem in locuri in care stim ca nu e "pericol" sa fie invazie de turisti de duminica.

Dar pana la urma asta suntem si noi, turisti de duminica, fiindca in ziua de azi, rareori iti mai permiti sa cutreieri locurile dragi in afara weekendului ori a concediului, caci nici n-ai avea cum. Spre exemplu, pentru o excursie de-o zi in Muntii Apuseni sau Sureanu, cei mai apropiati de locul in care stam, e nevoie de fapt de trei zile. Pai cum asa? Foarte simplu: o zi o pierzi pe drum, in masina, chinuindu-te sa ajungi acolo si nu-ti ramane mare lucru de facut pana seara. A doua zi ti-o petreci asa cum vrei, umbland, urcand, plimbandu-te, a treia zi, reiei povestea de la capat ca sa te-ntorci acasa.


Este frustrant ca nu poti pur si simplu sa te deplasezi pana si de la un loc frumos si sa-l si vezi, in aceeasi zi. De ce nu poti, stim cu totii, dar nu asta e subiectul povestirii, asa ca inchid paranteza si-asa deja prea larga.

Intr-una dintre acele zile de care va vorbesc, ne vine iar dorul de duca, dar intr-un loc in care n-am mai fost. Sa fie totusi aproape, caci nici vremea nu se anunta a fi tocmai buna, chiar daca suntem in plina vara. Ploaia ne ameninta din toate partile azi, dar ne hazardam si plecam.

Luam drumul Aiudului (localitate in judetul Alba, la circa 32 de km in directia NE de Alba Iulia, pe E81), cu gand sa ajungem in Cheile Valisoarei, ce fac parte din Muntii Trascaului.
Zis si facut. Ne pornim de dimineata ignorand norii de ploaie si pe data ajungem la Aiud. Aici facem stanga, catre NV si mergem pret de vreo 14-15 km, pana cand zarim primele indicatoare pe marginea drumului.

Aici o fi intrarea catre Chei; ne coboram sa citim ce scrie pe indicatoare. Intr-adevar, e vorba despre rezervatia naturala din care fac parte Cheile oficial, incepand cu anul 2000. Este o rezervatie deosebit de importanta din punct de vedere geomorfic si botanic. Avem sa intalnim aici, dupa cum ne sunt descrise pe panouri, sute de specii de plante care nu se mai gasesc nicaieri altundeva in Romania. De asemenea, pe cuprinsul rezervatiei alcatuita din formatiuni calcaroase, se gasesc numeroase pesteri populate cu specii de lilieci si specii rare de nevertebrate.

 .                                    

Cheile Valisoarei sau ale Aiudului cum mai sunt numite, sunt formatiuni calcaroase datand din Jurasic si cuprind o serie de stanci cu altitudini pornind de la 400 m si ajungand pana la 800m in partea lor cea mai inalta. Ca si la Piatra Secuiului si aici este un adevarat paradis al amatorilor de escalada si mai ales al parapantistilor. Din pacate, in ziua cand suntem noi aici nu avem ocazia sa-i vedem nici pe unii, nici pe ceilalti, probabil tot din cauza norilor negrii de ploaie care se aduna deasupra noastra.

Lasam masina la marginea drumului, lucru care nu ne convine deloc dar pursi simplu nu exista un loc in care s-o poti lasa in siguranta si ne indreptam catre primul indicator al potecii ce duce inspre Chei.
Stiam deja de acasa, ca accesul in Chei se face doar pe o poteca marcata cu punct rosu, asa ca din punctul acesta de vedere suntem asigurati, caci toate site-urile studiate indicau faptul ca traseul e foarte bine marcat.

Un singur lucru ne da de gandit si anume faptul ca citisem pe blogul cuiva care fusese recent aici, ca intr-adevar e bine marcat traseul dar la un moment dat, sus in Chei, daca nu esti foarte atent vei rataci drumul si va fi imposibil de gasit. Ne-am spus ca cine stie, omul nu s-a descurcat si nu ne dam batuti, pornind la deal.

Drumul se vede deocamdata a fi batatorit de roti de masina si speram sa nu fie asa prea mult timp, cac iatunci ce rost ar mai avea rezervatia? Parcurgem asa cateva zeci de metri, printre hatisuri si arbusti de salcam si alte foioase, intrebandu-ne cand o sa zarim poteca. Drumul e bun caci vazusem deja de la intrare marcajul cu punct rosu, iar in stanga noastra apare deja unul din primii Colti si Trascaului.

In cateva zeci de metri, scapam in sfarsit de portiunea de desisuri si ajungem intr-una dintre cele mai frumoase poienite pe care le-am vazut in ultima vreme. Pretutindeni, cat vezi cu ochii, o mare de un verde crud presarata cu mii de culori, ale floricelelor de camp care se leagana in adierea vantului. Mai ca nu-ti vine sa calci in picioare covorul acesta matasos care-ti mangaie pielea dupa atatia scaieti, dar n-ai incotro, fiindca pe-aici e poteca.

Primul impuls este sa ma aplec si sa-ncep sa culeg florile atat de frumoase, la fel cum faceam in vremea copilariei, cand colindam impreuna cu bunicul meu dealurile din jurul orasului. Dar nu, de data asta n-am sa fac asa ceva, o data pentru ca florile acestea au devenit atat de rare incat e aproape un sacrilegiu sa le rupi, apoi, oricum se vor ofili pana acasa.

Ma multumesc asadar sa le admir, sa le imortalizez in fotografii, dar mai ales sa le miros. Pacat ca nu va pot reda mirosul florilor de camp aici, atat de parfumat, de bland si totusi salbatic, mirosul de iarba proaspata de vara, ce nu seamana cu niciun alt parfum de floare. E o adevarata incantare sa poti pasi prin iarba moale, invaluit de miresmele florilor de camp.

Si bineinteles, acolo unde natura e in elementul ei, nu lipsesc nici ganganiile. O multitudine de fluturi, care mai de care mai colorati, sorb nectarul acestor flori sa-l poarta mai departe pe pajiste. Nici nu-mi mai amintesc de cand n-am mai vazut fluturi... si nici n-am cum, fiindca nu sunt ceva comun in orasele noastre lipsite de verdeata si ozon.

De-aceea ma bucur nespus cateodata, cand in gradinutele mele cu flori poposeste pentru scurta vreme vreun fluturas ori vreo delicata gargarita, la care eu ma uit cu drag, ca la ceva pretios si efemer.

Undeva, sus, se-aude un cantec piuit si incercam sa vedem cine tulbura linistea acestui loc, cu glasul lui patrunzator. Il vedem in sfarsit, cocotat pe-un varf de creanga, mic dar falnic, ca un adevarat stapan al locului.

Nu stim ce este dar canta frumos, sa ca nu vrem sa-l tulburam, pasim binisor pe langa el si ne afundam in padure, in timp ce-si continua cantecul solitar.

Pana acum n-avem probleme cu marcajul, e foarte proaspat si vizibil, iar ceea ne ne place mult, sunt planourile amplasate cam la o suta de metri unul fata de celalalt, care contin informatii despre rezervatie, flora si fauna, precum si spicuiri din legende ale locului.

Urcusul incepe sa devina anevoios si chiar simtim printre hatisuri, stropi de ploaie.Cerul e foarte jos acum si avem impresia ca din clipa in clipa se va pravali asupra noastra.

Pe parcursul a cateva sute de metri de urcus, putem admira Coltii Trascaului si imprejurimile, prin luminisurile din padure.

Si-ntr-un final, se pare ca ajungem intr-un punct de maxima altitudine, unde vedem un panou ce ne indica faptul c-am ajuns langa stanca numita "Cetatea". Legenda spune ca in aceasta zona ar fi existat o cetate, care a fost cucerita in urma unei batalii. Singurul supravietuitor al asediului a fost strajerul din varful stancii. Tot legenda spune ca ulterior, acesta ar fi parasit zona si ar fi intemeiat localitatea numita Straja, aflata la 5 km de Alba Iulia.

E vremea pentru un popas, asa ca ne asezam direct pe iarba moale si ne scoatem proviziile. Imbucam cate ceva in timp ce ne miram de norocul pe care-l avem cu vremea, caci dintr-o data, dupa ce mai venise potopul peste noi, aici sus, cerul e destul de senin, iar norii de ploaie par a se imprastia.

Ne ridicam apoi si pornim in cautarea punctului rosu care ne-a calauzit astazi toata ziua. Intre timp, putem sa admiram si imprejurimile, cu satul Valisoara mic la orizont, cu dealurile unde incercam sa zarim daca se vad parapantisti si cu stancile colturoase ale Trascaului.

Ar fi trebuit sa fi gasit deja poteca dar uite-o, nu-i! Te pomenesti ca asta-i locul in care care citisem ca omul respectiv ratacise locul... Nu cred sa patim noi asa ceva, deci mai cautam.
Apropiindu-ne de marginea stancii, vedem jos in vale o cladire si ne dam seama ce e: Castelul Templul Cavalerilor despre care stiam ca se afla in zona. Se potriveste numai bine, caci probabil intr-acolo ne va purta si poteca noastra, asa ca-l vom putea vedea.

Cercetam toata zona cu rabdare, toti copacii, toate pietrele, orice loc in care ar fi putut fi marcat ceva. Cu toate astea, punctul rosu nu-i, parca-l inghitise pamantul, nu alta!
Coboram putin din padure dar nu-i chip sa mergi, caci cazi de-a dreptul intr-o rapa. Pur si simplu, poteca a disparut. N-am patit niciodata asa ceva, dar nu ne-am dat batuti, ci am cercetat in continuare fiecare coltisor si fiecare posibilitate de a cobora in vale. Degeaba...

Ne multumim atunci sa mai fotografiem ceva, apoi n-avem incotro si vom face cale intoarsa pe unde am venit. Poate in drumul nostru vom putea reconstitui traseul si vom gasi poteca buna.

Dupa ceva vreme ne lasam batuti si pornim destul de frustrati pe drumul de intoarcere.
In poienita de vis, aceeasi atmosfera incremenita si superba, o stare de fapt atemporala, parca. Mirosul parca e si mai patrunzator acum, asa ca mai zabovim putin, culcati in iarba frumos mirositoare.

Si-ntr-un tarziu, cand norii s-au risipit deja iar noi suntem deja imbatati de mirosul florilor de camp, ne ridicam din iarba si ne asternem la drum din nou.

A fost o calatorie ratata? Poate, caci n-am reusit sa gasim calea de intoarcere din chei, astfel incat sa inchidem complet circuitul. Cu toate astea, a fost nepretuita insa, caci n-am crezut ca vom intalni atata splendoare salbatica in drumul nostru, atata frumusete salbatica si neatinsa.
Va fi o data viitoare? Cu siguranta ca da.