Somnul padurii

Primavara incearca sa vina dar nu reuseste inca. Zilele trecute a dat cateva semne timide, care vin sa intareasca spusele ghioceilor pe care-i vedem de ceva vreme incoace. Cateva raze de soare, adieri blande de vant, ciripit voios de pasarele, toate par sa spuna ca primavara vrea sa-si arate fata, nevazuta pentru noi.

Si toate semnalele acestea ne fac sa ne-ntrebam de ce ne-am irosi timpul in casa, daca e atat de frumos afara. Punem deoparte tastele, cartile, ziarele, stirile, toate celelalte ale cotidianului... findca e vremea sa iesim in natura. Avem o inspiratie de moment si ne tragem ghetele in picioare; n-avea sa fie o decizie gresita.

La aproape patru kilometri de casa noastra e padurea. E mare, o stim de cand eram copii, desi n-am strabatut-o niciodata pe de-a-ntregul. E padurea copilariei mele, pe unde-am cutreierat de-atatea ori cu bunicul, in cautare de aventuri...De fiecare data mi-e draga cand o regasesc si-ntotdeauna are alta fata.
Cea pe care aveam s-o vedem acum, e una noua, fiindca niciodata n-am cutreierat-o in acest timp al anului.

E vremea cand padurea inca amortita, se straduieste sa-si dezmorteasca crengile batrane, sa-si scuture povara iernii si sa sa-ndrepte catre o noua primavara, ce se lasa asteptata... Padurea e inca adormita, dar nu va dura mult pina cand se va trezi.

In zare, pe dealuri  se vad copacii ... Ce dezamagire... sunt inca uscati si parca invaluiti intr-o pacla.. Nu stiu de ce, in mintea mea, credeam ca voi vedea mai mult verde, desi e doar sfarsit de februarie.

Chiar si-asa insa, avem s-o vedem, sa stim cum arata padurea in timp ce doarme...
Ajungem la intersectia celor doua drumuri binecunoscute, lasam in dreapta poteca ce duce la stana, ne inchinam in gand la troita de pe deal si cotim catre stanga, caci acolo avem de mers.

Nu e nimeni aici, in afara de noi. Soarele avea sa ne-ncalzeasca fetele, pina aproape de padure. Doar o caruta trece pe drumul pustiu pe langa noi, iar asta da un aer si mai arhaic locului in care ne aflam.

Langa padure e racoare, caci razele soarelui sunt plapande aici. Ne-ncumetam insa si patrundem in desis. E totul uscat, mai tare decat m-as fi asteptat, iar pe jos pasim pe un covor de frunze moarte. Pamantul e foarte moale, tocmai s-a dezghetat si-acum pasim parca, peperne moi.
Din loc in loc, ascunse de razele soarelui ce patrund timide printre copaci, sunt petice de iarna, inca. Singura pata de culoare vie, e muschiul ce creste din loc in loc pe trunchiurile copacilor, de-un verde crud si curat. Asa cum sunt acoperite de catifeaua muschilor, copacii par niste maini cu degetele infipte in pamantul din care-si trag seva. Sunt singurele semne de viata deocamdata... In rest, totul e amortit...

Zarim prima cruce si ne oprim ca de fiecare data, in semn de omagiu. Aici, pe drumul ce urca pina la bisericuta din luminis, poteca e strajuita de douasprezece troite, ce simbolizeaza "Calea Crucii", cu cele douaspreceze "statiuni". Cine doreste, poate aici in padure, sa faca un pelerinaj virtual, sa parcurga in mod imaginar, drumul pe care Isus a urcat muntele Golgota.

Cele douasprezece statiuni reprezinta pe rand, momentele in care Isus este judecat si condamnat la moarte, apoi primeste crucea pe umeri, o alta marcheaza momentul cand cade pentru intaia data sub greutatea crucii...si tot asa, pina la ultima, care simbolizeaza momentul inmormantarii Lui.
Te poti opri de fiecare data sa aprinzi lumanari, sa pui flori, ori pur si simplu, sa spui o rugaciune nerostita, in gand.

Urmam si noi Calea Crucii, insa prin padure fiindca pe poteca nu se poate merge din cauza noroiului format de pamantul umed. Picioarele ne sunt tot mai grele din cauza talpicilor formate de noroi, asa ca ghetele sunt numai bune. Hainele ne sunt deja murdare de pamant si frunze uscate dar lucrul asta nu ne poate stirbi bucuria de a ne afla aici.

Privesc in sus si nu pot decat sa ma bucur... Pe cat de uscat si amortit e totul jos, pe atat de senin si de albastru e cerul sus, itit printre coroanele despuiate ale copacilor. Inca un semn de primavara!

Urcam incetisor si dupa ceva vreme ajungem aproape de luminis. Aici avem sa ajungem la "bisericuta", asa cum este cunoscuta in zona noastra, Capela Fecioarei Saracilor din padure. Zarim portita de lemn, la capatul drumului pe care esti rugat sa nu patrunzi decat cu piciorul, caci vei intra intr-un micut sanctuar.

Pasim in luminis si inchidem portita dupa noi. Locul este scaldat de soare si de liniste, iar noi ne bucuram ca suntem singuri aici. In anotimp de primavara-vara, e plin de lume care vine in pelerinaj sau pur si simplu la plimbare.

Bisericuta, asa cum este indicat pe fatada, este o reproducere la scara a unei capele de la Banneux, din Belgia, unde se spune ca s-ar fi aratat Fecioara in anul 1933.

Capela e deschisa in permanenta, trebuie doar sa ai starea de spirit potrivita si poti intra oricand sa spui o rugaciune.

Ne reculegem putin in linistea amiezii, apoi aprindem niste lumanari, afara, in locul amenajat pentru asta. Putin mai sus, vedem un mormant si ne dam seama al cui este.
In urma cu ceva ani, in acest loc s-a stabilit parintele Jean Baptist, care traia aici in simplitate, ca un pustnic. De curand anul trecut, parintele a murit si a fost ingropat aici, in locul unde si-a dus ultimii ani.

La bisericuta din padure, se face an de an pelerinaj, dupa o traditie care dureaza aici de aproape optzeci de ani, fiind intrerupta doar in comunism. Traditia a fost curmata atunci si reluata dupa 1989, dar dragostea oamenilor fata de acest loc s-a aratat continuu in toti acesti ani.

Aprindem o lumanare si la mormant, apoi ne indreptam catre iesirea din luminis. Deasupra noastra, pe crengile goi, se-aud ciripituri vesele, atat de tare, incat rasuna padurea. E plin de pasarele cu pene viu colorate, atat de iuti incat nu reusim sa le surprindem cu aparatul de fotografiat. 

Inchidem cu grija portita dupa noi, iar locul se cufunda iar intr-o liniste binecuvintata. O luam in jos, pe langa poteca, in timp ce razele soarelui ne mangaie bland spatele. Lumina s-a schimbat acum, odata cu venirea dupa-amiezii, iar umbrele cad altfel printre copaci.

In linistea padurii se-aude o ciocanitoare lucrand din greu, undeva sus, intr-un copac... Ridicam privirile si cu greu reusim s-o zarim printre crengile goale. Sunt doua, nu una si nu mai prididesc de-atata harnicie! In sfarsit, inca un semn de viata in padure, dar nu ne este dat sa-l imortalizam, caci cele doua zburatoare sunt atat de iuti, incat mereu ramanem in urma lor...

Iesim din padure si-o luam din nou pe drumul catre casa, lasand in urma padurea scaldata intr-o lumina calda si soarele care abia mai mangaie varfurile golase.

Ne este suficient acum sa stim, ca totusi padurea nu este moarta, ci e doar adormita.