Ochii Cerului sunt in Karwendel

Ce poti face intr-o frumoasa zi de Septembrie, cand te afli intr-un loc minunat, in vacanta si fara nicio grija? Inchizi ochii, pui degetul pe harta, isi iei rucsacul in spate si pornesti la drum.
S-ar putea sa te trezesti intr-un loc pe care parca Dumnezeu l-a atins cu puterea Sa nebanuita, transformandu-l intr-o bucatita de paradis.
Odata ajuns sus, in varful muntelui, ramai sa cugeti daca apele reflecta albastrul turcoaz al cerului sau cerul insusi, priveste pe pamant, prin ochii sai, ca doua lacuri.

Sunt "Ochii Cerului" asa cum sunt denumite popular, cele doua lacuri aflate la peste 1500 m altitudine, in lantul muntos Soiern din Karwendel, in Alpii bavarezi, aproape de izvoarele Isarului.

Cum am ajuns acolo? Fiind in "tabara de baza" de la München intr-un weekend de vacanta, ne cautam ceva de facut in trei, caci doar atatia sutem de data asta. Fiindca ne place la munte, trebuie sa gasim un loc in care n-am mai fost si uite-asa, ne pomenim ca vrem sa mergem sa vedem "Ochii Cerului".
De la München, cu masina, pe A95 in directia Garmisch-Partenkirchen facem aproape 2 ore, fiindca traficul e infernal la sfarsit de saptamana. Toata lumea merge catre munte, asa ca plecam foarte devreme, mai ales ca nu intentionam sa ramanem peste noapte acolo. Daca esti rabdator sau pur si simplu ai noroc de un drum neaglomerat, odata trecut de Garmisch-P., drumurile de despart si ca s-ajungi la Soiernsee, o iei pe E533 si tii directia Mitenwald. Te poti opri si aici, fiindca e o regiune minunata, unde ai ce face atat vara cat si iarna.
Noi ne-am decis insa pentru Soiernsee, asa ca, odata ajunsi la Krün lasam masina intr-o parcare din micul orasel si pornim catre munte. Se poate urca o vreme si cu masina, dar pentru asta o tii tot spre Est pret de cativa kilometri, dupa care va trebui sa urci tot  pe jos ca sa ajungi la locul dorit.

Nu asta ne este intentia si dupa cum am spus, gasim o parcare la Krün, foarte aproape de liziera padurii, ne luam ghetele in picioare, doi rucsaci ce ajung pentru toti trei si pornim.
Am noroc si de data asta, caci nu trebuie sa car nimic, decat pe mine insami si aparatul de fotografiat. Baietii vor duce greul, cu apa, mancare si restul de haine groase. Sunt doar 10 km de parcurs, dar datorita diferentei de nivel, ii vom parcurge in aproximativ 4 ore, cu opriri cu tot. Doua treimi din drum va fi urcus prin padure, apoi restul, pe poteca accidentata, pina la Soiernhaus, o cabana situata la 1616 m, deasupra lacului Soiernsee.

Lasam asadar masina si ne indreptam catre padure, care se afla dincolo de podul peste Isar. Ne oprim pentru primele poze, apoi mergem sa vedem indeaproape panoul care indica traseele din zona.

Alegem unul nu foarte complicat si nici prea lung, ca distanta de mers. Traseul nostru masoara ca durata 3,5 ore de mers in pas normal, pina la Soiernhauss, unde se poate si manca. Perfect, vom manca acolo, chiar daca avem si noi provizii in rucsacuri si vom cobori inainte de a se lasa seara.

Aflam tot de pe harta informativa, ca in drumul nostru, undeva pe la 1400 m, se afla o cabana, o stana mai degraba asa cum suna numele  "Fischbachalm" si decidem sa facem un prim popas acolo. E numai bine, caci vom intalni cabana dupa parcurgerea a doua treimi din drumul nostru, ce-i drept, portiunea cea mai usoara.

Pornim asadar pe drumul prin padure, usor mai la-nceput, dar cotind de cateva ori, dupa nici o jumatate de ora, pantele incep sa devina mai accentuate si urcusul mai piezis. Mergem putin pe langa padure, dupa care poteca ne duce tot mai adanc printre copaci, in vreme ce in spatele nostru  ramane valea Isarului avand la orizont  muntii albastri din Karwendel. (consulta Wikipedia).

Aflat in padure nu vezi mare lucru caci adevaratele peisaje sunt ascunse in desis, e o padure ca oricare alta, dar stim ne vom lua revansa odata iesiti la lumina.
Ne oprim de cateva ori scurt, doar cat sa ne tragem rasuflarea si sa observam din loc in loc stivele cu busteni aliniati frumos si ordonat, nemteste.

Povestim vrute si nevrute, timpul se scurge in mod placut si daca n-ar fi urcusul din ce in ce mai abrupt, m-as simti chiar confortabil. Se pare ca suntem singuri prin padure, caci de cand urcam n-am intalnit decat doua grupuri, unul format din trei fete care ne-au depasit in pas vioi, iar celalat din doua persoane, care coborau muntele.

Au trecut deja doua ore de cand urcam si pe nesimtite incepe sa se faca lumina, caci frunzisul copacilor devine mai rar si crengile incep sa se desparta la varf, lasand loc privirii noastre sa strabata pana la albastrul cerului. Intr-un tarziu ajungem la marginea padurii si pasim in luminis. In fata noastra se deschide o poienita scaldata in soare. Aici e si cabana Fischbachalm, putin mai sus, pe un delusor. Inaintam si urcam pina la cabanuta, dar din pacate usa e inchisa. Dupa cum arata insa, nu e o cabana pentru turisti ci asa cum am banuit, e folosita drept adapost, probabil de pastorii care-si duc turmele la pascut aici. In fata intrarii, pe bancuta, un grup sporovaieste vesel, cu fetele in soare.

Coboram delusorul si cautam un loc unde sa stam si noi putin, eventual sa mancam ceva daca ne-ar fi foame. Unii dintre noi au chef de glume, asa ca apare si aparatul de fotografiat si primele instantanee. Ne asezam pur si simplu pe iarba, nici macar la umbra, fiindca desi soarele e aproape in miezul zilei, e destul de racoros aici la 1400 de metri si nu simtim nevoia de umbra. Nu ne este nici prea foame, asa ca decidem sa mancam sus, cand vom ajunge la Soiernhaus. Dar un pic de ciocolata nu strica nimanui, mai ales ca aici la munte, la efort, e foarte indicata.
Ah, ce buna e! Si ce bine e sa simti iarba moale, cu picioarele desculte...

Ne odihnim un pic, pret de vreo 20 de minute si pornim mai departe pe poteca spre munte, lsanad in urma poienita ce rasuna vesela de vocile calatorilor opriti la odihna.

Poteca e ingusta si deocamdata nu urca deloc tare dar stim ca mai incolo va fi mult mai dificil. Pe margini e strajuita de brazii inalti, dincolo de care zarim impresionantele culmi ale Alpilor.
Suntem acum la altitudine suficient de mare incat sa putem zari peste coama muntilor, printre brazi, lacul Sylvensteinsee,cu podul care-l traverseaza.

 Poteca incepe de-acum sa-ti faca locdirect printre stanci si rareori mai calcam direct pe pamant. Va trebui sa fim foarte atenti, caci imediat va incepe portiunea cea mai grea a traseului, cu trepte de piatra, alteori de lemn, facute de mana omului spre ajutorul celor care se-ncumeta pe-ici.   E un urcus greu pe care-l vom strabate uneori ajutati de lanturile fixate in peretele dur de stanca.
Ma bucur cu adevarat acum ca nu am nimic de carat, spre deosebire de tovarasii mei care duc greul dar nu se plang, ori de cate ori ma arat ingrijorata pentru ei.

 La un moment dat pare ca poteca se temina, caci privind inainte, pur si simplu n-o mai vedem, a disparut cu totul undeva, in munte. In dreapta noastra-i peretele de piatra, pe cand in stanga, se casca prapastia adanca. Pe unde avem s-o luam de-acum? Pe masura ce inaintam insa, poteca se iteste din nou la picioarele noastre si ne deschide drumul mai departe, nu lipsit de pericole.

Ajungem si la zona cea mai accidentata, pe unde va trebui sa ne cocotam direct pe stanca. Facem asta cu mare atentie si ne bucuram ca piatra nu e umeda deloc, caci altminteri, n-am fi putut-o dovedi, nici cu cele mai bune incaltari de munte.

Ne oprim un moment langa un izvor sa bem din apa limpede ca cristalul. Urcam privirea sa vedem de unde vine apa adunata in micul caus sapat in stanca si vedem cu siroieste direct printre pietre, de undeva de sus, din munte. Bem cu nesat dupa care ne reimprospatam proviziile cu apa rece ca gheata si pornim la drum.

Scapam de-aici si mai departe intalnim iarasi poteca de pamant. E o portiune de drum mai usoara dar in cea mai mare parte alunecoasa. Aici sunt zone in care soarele n-a prea razbit, caci vedem petice de zapada printre ierburi.
Poteca se largeste tot mai tare pe masura ce urca si ne dam seama ca suntem aproape de capatul drumului nostru. Ajungem intr-un loc mai sigur, departe de prapastie si stanci. Victorie, n-am ostenit degeaba, peisajul este spendid!

Nu zarim deocamdata cabana, caci mai avem un ultim hop, trebuie sa trecem de ultima parte a ascensiunii, sa ajungem la 1600 de metri, pe culmea muntelui. Varful e acoperit de copacii care ascund privirii cabana aflata la capatul potecii serpuite. Ne facem loc prin usita din lemn rotativa aflata pe post de turnichet si incepem urcusul.

E greu fiindca e foarte abrupt, insa din fericire sunt doar cativa zeci de metri. Ajungem la o intersectie a doua poteci si urmam indicatorul catre Soiernhauss. Sus de tot, iesim dintre copaci si dintr-o data suntem in fata cabanei de lemn.Suntem la 1610 m asa cum indica placuta de pe frontispiciu si ne-a luat 4 ore sa ajungem aici, iar efortul a fost pe deplin meritat.

Construita totalmente din lemn, casuta e una dintre fostele cabane de vanatoare ale regelui Ludwig al II-lea al Bavariei si a fost construita din ordinul sau, cu mare truda aici pe varful muntelui, datorita fascinatiei pe care acesta o avea fata de lacurile gemene din zona.
In fata cabanei, pe terasa, e plin de lume si cu greu ne facem loc si gasim locuri la o masa care tocmai se eliberase.

Ma asez caci sunt foarte ostenita, in timp ce tovarasii mei intra in cabana, sa vada de-ale gurii. Scrutez cu privirea zarile insa zaresc doar varfurile copacilor si crestele muntilor, caci lacurile nu sunt vizibile de-aici.
Baietii revin dupa cateva clipe si-mi spun ca nu prea avem de ales in ceea ce priveste mancarea, fiindca din cauza faptului ca e plin de lume, nu mai au decat varza cu carnati. Mi-mi convine, de fapt tuturor, caci e vorba despre celebra desi banala mancare traditionala bavareza,  "bratwürste mit sauerkraut". Am avut prilejul s-o gustam de-atatea ori si de fiecare data a fost buna, asa ca nici acum nu ne dam in laturi. Luam trei portii si le infulecam degraba, stropite cu cate un pahar de "helles" (bere blonda).

Dupa ceva vreme de stat pe terasa, cu burtile bine puse la cale, simtim ca ne cuprinde toropeala, asa ca decidem sa coboram la lac. La cabana se poate si dormi, daca probabil ai facut rezervare in prealabil, insa lucrul acesta nu ne tenteaza, mai ales dupa ce-am patit mai demult la Grutten Hütte (vezi impresii aici).

O luam asadar inapoi pe poteca in jos, dar in loc sa mergem pe unde am venit, la intersectia de sub copaci, o luam pe cealalta poteca. Coboram putin si dintr-o data, pe deasupra copacilor vedem minunata priveliste a lacului albastrului-turcoaz. Din pacate, de-aici de unde suntem noi, nu putem sa vedem ambii "Ochi ai Cerului" in toata splendoarea lor.

Ne grabim s-ajungem jos si-n cele din urma reusim. Poteca se deschide iar printre palcuri de brazi inalti si suntem dintr-o data intr-un peisaj aproape selenar, cu pietre presarate peste tot si strajuit de piscuri albe imprejur. Doar iarba de un verde crud ne face sa ne gandim ca suntem totusi pe pamant si nu in alta lume...E superb.

Si iata-ne in sfarsit la lac! E atat de liniste aici, incat poti sa-ti auzi gandurile... Atat de curat, incat parca nimeni n-a calcat vreodata pe-aici. Si atat de frumos, incat iti dau lacrimile de emotie...Nu e nimic de spus, doar de privit.

Dupa ce ne obisnuim cu peisajul si muntii din jur care parca stau sa se pravaleasca peste noi, inaintem spre lac si ne inmuiem palmele in apa turcoaz. E limpede si rece ca gheata!
Asezam cumva aparatul pe-un colt de piatra si reusim sa facem o poza toti trei, s-o avem ca amintire.

Colindam o vreme in jurul lacurilor si pierdem notiunea timpului, atat e de frumos aici. N-as mai pleca niciodata, dar treptat soarele incepe se aplece catre creasta muntelui, semn ca va trebui sa ne pregatim de drum.
Facem ultimele poze cu muntii din jur si pornim la drum, dar nu pe cel pe care am venit, caci ne-ar lua mult prea mult pina jos si suntem aproape de inserat.

Mai este ca varianta un drum forestier, mai scurt dar nu atat de spectaculos si alegem sa mergem pe acela. Oricum, vazusem deja ce trebuia vazut, acum nu ne mai ramanea decat sa coboram mai inainte de lasarea serii.

Desi suntem destul de obositi, drumul inapoi este lejer, iar noi avem sentimentul unei zile pline si deosebit de reusite. In timp ce coboram, zarim pe partea cealalt a muntelui, poteca pe care venisem noi. Focalizam cu aparatul si ne dam seama ca cei care vin acum pe poteca arata ca si cand ar fi agatati de munte, fara niciun sprijin. Probabil vor dormi la cabana, altfel nu ne explicam sosirea lor pe munte, atat de tarzie, aproape de seara.

 Vedem mai tarziu si cascada care siroieste pe munte pina la locul de unde bausem noi apa si abia acum ne dam seama cat de mare este.

Lasam in cele din urma muntele in urma si facem o ultima fotografie cu cabana Soiernhaus si piscul dupa care ziua incepe a se ingemana cu noaptea si plecam, caci mai avem destul pina ajungem jos.

Am coborat binisor si e aproape seara cand ajungem aproape de luminisul unde se afla cabana Fischbachalm. Aici totul e cufundat in liniste si e destul de rece, chiar daca ultimele raze de soare mai razbat inca pe deasupra brazilor.
Ne asezam putin pe-o banca, sa ne mai tragem rasuflarea si chipurile, sa rontaim cate un mar, caci nu ne este foame, atat de bine mancasem sus, la cabana. Vorba vine, caci dintr-una intr-alta ne trezim ca deschidem rucsacurile si-ntindem o masa de pomina. Doar mancarea noastra era neatinsa si nu era sa mergem cu ea, inapoi acasa.

Dupa ce ne ospatam de-a binelea si scapam de grija mancarii dupa ce vom fi sosit acasa, strangem tot si-o luam iarasi la picior.
Ultima parte a drumului prin padure e lejera de tot fiind in coborare, asa c-ajungem degraba jos, de unde plecasem asta dimineata.

Iesim in sfarsit din padure si ne bucuram caci deja e racoare bine. Trecem podetul de lemn peste Isarul care se pregateste si el de culcare.

In timp ce ne indreptam catre locul unde lasasem de dimineata masina, imi iau in gand ramas bun , pentru cine stie cata vreme ori poate pentru totdeauna, de la crestele peste care deja e intuneric.