Sunt la spital...dupa multe chinuri si temeri... Nu stiam insa ce-avea sa mai urmeze, dar nici nu-mi pasa in momentele acelea.
Paradoxal, e prima oara in viata mea cand ma bucur ca intru intr-un spital, dar de data asta am motive. Sunt atat de sfarsita incat nu vreau decat sa ma asez intr-un pat si fie ce-o fi.
Nu am de unde sti in momentul asta, dar pe parcursul sederii mele aici, voi fi vazut o multime astfel de "intrari", care de fiecare data aveau sa-mi aduca aminte de mine.
In salon este foarte cald, desi suntem la mijloc de Octombrie. Caloriferul duduie si asta nu face decat sa-mi amplifice starea de rau si transpiratia care curge siroaie pe mine. Inauntru, patru paturi din care trei sunt ocupate. Cel destinat mie, se afla tocmai la geamul pe unde soarele strabate nemilos, tocmai langa calorifer, dar asta conteaza mai putin acum. Baigui un salut catre ocupantele salonului si ma asez incetisor pe pat. Dintr-o data e putin mai bine, dar greata nu mi-a trecut.
Ma dezbrac cu greu si incerc in timpul asta sa-mi aduc aminte cum e sa stai in spital, caci au trecut foarte multi ani de la ultima mea sedere intr-un astfel de loc. Inima imi bate nebuneste si nu din cauza emotiilor care aproape au trecut, ci din cauza efortului pe care-l fac la cea mai mica miscare.
In sfarsit sunt gata si ma intind pe pat. E mai bine acum, incep sa ma linistesc. Ai mei pleaca sa stea de vorba cu doctorita, sa afle mai multe detalii, sa stie ce e de facut. Raman cu celelalte in salon, dar nu particip la discutii, mi-e mult prea greu.
Inteleg ca se mai elibereaza doua paturi, caci doua dintre paciente pleaca. Sunt foarte vesele si sporovaie intruna, cee ce nu face decat sa ma enerveze. Le-am inteles ulterior starea, dupa ce aveam sa trec si eu prin asta. Capul uneia dintre ele este complet chel, dar asta nu pare s-o deranjeze catusi de putin. E mult prea incantata de plecarea acasa, ca sa-i mai pese de lipsa parului. Incerc sa nu ma uit la capul ei dar nu ma pot abtine si trag ocheade pe furis, ca si copiii. Cealalta, care avuese un batic pe cap, tocmai revine de la baie, unde si-a pus peruca si s-a machiat, "ca nu pot merge pe strada oricum". In alte conditii, totul mi s-ar fi parut ciudat, dar aici nu, desi am de-a face pentru prima oara cu asa ceva, pare ca ma integrez perfect si rapid.
In sfarsit pleaca cele doua si pret de cateva minute se lasa linistea in salon. Inevitabil, doamna in varsta care a mai ramas, isi indreapta atentia spre mine si-ncepe sa ma descoase, de ce si cum am ajuns acolo. Ii spun varianta "scurta" si-ncerc sa fiu politicoasa, chiar daca discutia ma agaseaza.
Sunt insa salvata mai repede decat as fi crezut, caci o noua pacienta isi face intrarea si se instaleaza. O recunosc, e tanara care mi-a cedat scaunul in timp ce asteptam la cabinetul medicului.
Aveam sa raman acolo, impreuna cu cele doua, timp de 14 zile si ne vom intelege bine.
Ziua trece incet si foarte greu. Ma tarai prin ceasurile dupa amiezii, cumva intre vis si realitate, asteptand sa se intample ceva, fara sa ma gandesc prea mult la motivul pentru care sunt acolo.
Revin ai mei si petrecem putin timp impreuna, inainte ca ei sa plece. Marius va ramane si maine, apoi, in functie de ceea ce se va intampla cu mine, va pleca acasa sau nu. Soacra-mea ramane la Cluj, probabil pe tot timpul sederii mele aici. N-au reusit sa vorbeasca prea multe cu doctorita, ea fiind extrem de ocupata, iar ziua de luni, asa cum aveam sa aflu, este "ziua horror" in Clinica de Hematologie de la Cluj. Zeci de pacienti asteapta pe holurile spitalului, pentru consultatii sau internari, iar medicii abia fac fata. E foarte multa lume bolnava si din ceea ce aveam sa constat ulterior, majoritatea sunt persoane in varsta, dar sunt si destui tineri.
Candva, dupa amiaza, incepe vizita. Ma trezesc destul de greu din amorteala care ma cuprinsese, cand aud ca prin vis glasul doctoritei mele, care de-acum va face parte din viata mea, la fel precum familia. Imi vorbeste foarte calm dar hotarat, astfel incat sa nu fie nicio umbra de indoiala asupra a ceea de-mi spune. E insotita de cativa tineri, vreo 4-5, medici rezidenti si practicanti.
Ma intreaba cum ma simt si-I spun ca rau, desi mai bine, dar nu indraznesc s-o intreb ce am. Zambeste cu compasiune... "Inca nu stim diagnosticul. Va trebui sa facem niste analize si apoi vom sti. Trebuie sa avem rabdare". Dumnezeule, cata rabdare sa mai am, imi urlu in gand, dar dau din cap a aprobare.
Trece vizita, apoi mi se ia sange. Cateva flacoane, sa aiba pentru stiu eu cate investigatii...Nu primesc nimic altceva, niciun medicament. Normal, nu se poate, pina cand nu vor avea rezultatele analizelor.
Noaptea trece greu, obositoare si zbuciumata, dar cumva-cumva, se face dimineata. La ora 7 e desteptarea in saloanele de la "Hema", caci vrand-nevrand, incepe curatenia. Mirosul acid si intepator de clor, cu care se spala pe jos, salutul de dimineata al ingrijitoarei care-ti aprinde, fara menajamente, lumina drept in ochi, fiindca trebuie sa-si faca datoria. Ma ridic cu greu in capul oaselor si incerc sa fac fata rutinei de dimineata. Ulterior, asta avea sa-mi intre in sange si cateva zile dupa fiecare revenire din spital, nu pot sa nu ma gandesc la cei ramasi acolo si sa multumesc lui Dumnezeu ca sunt acasa.
Urmeaza termometrul, adus fiecarui pacient de catre infirmiera de serviciu, care vine cu precizie de robot, cam la o jumatate de ora dupa prima curatenie a zilei. Noteaza cu grija intr-un caiet, temperatura fiecarei paciente si pleaca. Nu se raporteaza medicului decat ce trece de 37,5 mi se spune. "Ce e sub, nu e temperatura, nu va faceti griji". Buuuun...
Mai tarziu, micul dejun. Servit de infiemiera impreuna cu ingrijitoarea, imbracate de data asta cu halate albe, parul prins cu plasa si manusi in maini. Merg fara convingere sa iau mancarea si constat foarte rapid ca e imposibil de mcancat, din doua motive: primul - mi-e greata, al doilea, e insusi micul dejun, format din paine, unt si gem. Plus o cana cu ceai, doua daca doresti. Las totul la o parte si ma intind in pat. Cu siguranta azi imi vor da medicamente, trebuie sa-mi faca ceva, precis vor avea rezultatele analizelor. Apoi ma voi simti mai bine, gandesc in timp ce adorm din nou.
Timpul trece peste mine, cand mai repede, cand mai incet, parca ma cufund tot mai adanc intr-un fel de neant. Din nou, ora vizitei, din nou, halatele albe. Doctorita ma intreaba cum ma simt, desi stie raspunsul. Ii spun ca mai rau si-mi confirma, "Aveti anemia chiar mai mare decat acum cateva zile. Hemoglobina e mai mica decat in rezultatele analizelor de-acasa, dar nu-I nimic, vom face o transfuzie sau cate vor fi nevoie si va veti reveni un pic". Cuvantul "transfuzie" ma sperie pe moment, ma face sa ma gandesc la ceva foarte grav, dar nu arat ca sunt speriata.
O intreb daca stie diagnosticul. Desigur, il stie. "E ceea ce am presupus ieri... Nu va ascund, aveti o boala de sange grava". Desi nu rosteste cuvantul fatal, eu stiu ce am, imi trece prin cap in timp ce inima imi bubuie atat de tare incat ii simt pulsatiile in gat. "Partea buna este ca exista medicamente pentru boala asta, iar tratamentul e unul tintit, care trateaza exact originea bolii, intelegeti?" continua doctorita, iar vocea-I suna plina de speranta.
Incerc sa inteleg, dar vreau mai multe amanunte si nu pot sa-I pun prea multe intrebari acum, trebuie sa ma adun mai intai si-apoi sa mai fiu in stare sa duc o conversatie normala. Spusele sale imi dau totusi speranta, incerc sa ma linistesc. Nu prea pot insa, fiindca continua "Ar fi bine sa vorbiti cu familia, acasa, sa va caute donatori, fiindca suntem in mare criza de sange...". Ma asigura insa, ca voi primi o transfuzie din putinul pe care-l au la dispozitie, dar ulterior, va trebui sa cautam donatori.
...Pai, si de unde sa scot eu sange, imi venea sa o intreb, dar imi inghit cuvintele si-I spun ca o sa le transmit alor mei..."Vorbim mai tarziu, maine, avem timp" imi spune si ies cu totii.
Il sun pe Marius si-i repet ce mi-a spus, ingrijorata, dar el cauta sa ma linisteasca. Trebuie sa plece acasa, sa rezolve cumva treaba cu gasirea donatorilor de snage. "Nu-ti bate tu capul cu asta, rezolv eu, nu te gandi la asta", imi spune.
Nu ma gandesc, nici nu mai pot, sunt si mai slabita acum. Nu vreau decat sa dorm....Catre seara, mi se aduc primele pastile plus indicatiile legat de felul in care trebuie luate. Sunt 6 la numar si toate roz. Le inghit pe nerasuflate, ca si cand in asta sta salvarea mea. Maine va fi mai bine...
Marti dimineata, o noua zi, aceeasi rutina. Trezirea, lumina in ochi, mirosul de clor, termometrul... Febra mi-a mai scazut dar sunt si mai obosita... Micul dejun, la fel ca ieri. Il las la o parte si incerc sa mananc ce mi-am adus de-acasa. Foarte greu reusesc, dar imi impun asta. Stiu ca daca nu mananc, voi fi pierduta.
Urmeaza vizita de dimineata. Iarasi halatele albe, parca mai multe decat ieri. Mi se spune sa ma intind pe pat, pentru consult. Ma execut si doctorita incepe sa ma palpeze peste tot, sub privirile interesate ale rezidentilor. Vazusem scene de-astea in filme si daca n-as fi fost in situatia in care sunt, ar fi chiar amuzant. Urmeaza rezidentii... pe rand, fiecare vrea sa-mi simta ficatul, splina marita, caci e o caracteristica a acestei boli, eventualii ganglioni sau noduli, pe care din fericire nu-i am, prin diferite parti ale corpului. Astept rabdatoare si despuiata sa-si termine fiecare treaba, in timp ce ma simt ca un cobai, insa nu-mi pasa. Nimic nu mai conteaza aici, decat sa fii mai bine. Pentru asta ai face orice, ai da orice. De-asta esti aici.
Aceleasi intrebari, mai mult sau mai putin si totusi, ceva nou. "Va trebui sa facem o analiza de maduva", sunt cuvintele care ma sperie, din nou, caci imi imaginez ce inseamna asta, dar astept continuarea. In weekend-ul dinaintea venirii mele aici, am avut timp sa ma documentez putin pe internet, despre ceea ce presupuneam ca as fi avut si anume, leucemia.
Stiu deja de cate feluri este, ce fel de tratamente se aplica, ce investigatii se fac pentru a determina daca este sau nu boala respectiva, statistici si pronosticuri de viata.... lucruri care te sperie dar sunt adevarate.
Astfel, aflasem ca analiza de care determina in mod cert felul bolii se cheama medulograma si se face prin aspirarea unei cantitati infime de maduva dintr-un os mare, lat, al pacientului. Punctia medulara se face de obicei in osul iliac (soldul) sau in stern. Ambele sunt dureroase dar se fac cu anestezie locala, insa chiar si-asa, procedurile in sine ma ingrozesc, cea din osul iliac mai tare, fara vreun motiv anume. Cu toate astea, o intreb pe doamna doctor, in care loc anume vor face punctia, sperand in sinea mea ca nu in sold. "In osul iliac", vine rapid raspunsul, asa ca imi suprim restul de intrebari, dupa ce-mi spune ca procedura va avea loc in dupa amiaza aceleiasi zile.
Si vine si momentul acesta. Ma deplasez cu greu in sala de tratamente, caci sunt ametita si abia pe tin pe picioare. Acolo, din nou rezidentii, care vor asista la punctie. Aflu ca procedura va fi facuta de catre cel mai experimentat dintre ei, caci doamna doctor nu-si terminase consultatiile. Asta este...ma resemnez si ma intind pe pat, pe o parte, asa cum mi se indica. Ceilalti se strang degraba in jur, sa vada cat mai bine. Din nou ma simt ca un cobai de laborator. Bine macar ca sunt cu fata la perete si nu vad "instrumentarul" cu care va lucra. Nu-l vad dar aud sunetele metalice ale acelor, seringilor si Dumnezeu mai stie a ce, pe tavita metalica, sunete care n-au deloc menirea sa ma incurajeze.
Inchid ochii, incep o rugaciune in gand si incerc sa ma gandesc doar la lucruri frumoase, acasa, la Marius, la ai mei... si functioneaza. Totul decurge bine si se termina cam in 20 de minute, timp in care rezidentul imi explica foarte clar ceea ce face si ma intreaba tot timpul grijuliu, daca ma doare. Nu, nu ma doare-i spun, chiar daca uneori simt o durere surda care-mi sfasie soldul, patrunzand dincolo e amorteala anestreziei. Mi-e jena insa sa-i spun, sa nu ma fac de ras. Stupid, dar asta sunt eu.
E cam ca la dentist, dar la o scara mult mai larga, oricum, mult mai bine decat as fi crezut.
Ulterior, ma intorc in salon pe propriile picioare, usor clatinandu-ma, sprijinita de un rezident. Ma asez in pat, ma linistesc si-adorm.
Catre seara vorbesc cu Marius, care se intorsese deja acasa si-mi da acum stiri despre donatorii de sange gasiti, desi n-am fost de acord cu asta, dintr-un motiv de, hai sai spunem mandrie inconstienta. Mereu vreau ca problemele mele sa ramana ale mele, fara sa fac prea multe valuri, fara sa agit prea multe spirite.
"Nu asta conteaza acum si nici felul in care o faci", imi spune Marius, mereu rational si cu capul pe umeri. Vorbise deja la noi la serviciu despre problema pe care o am si oamenii au fost mai mult decat saritori. Mai mult de o suta de colegi s-au oferit sa doneze sange pentru mine, chiar a doua zi si chiar daca asta presupune deplasarea lor in alt oras, la Centrul de Transfuzii judetean, de care apartinem. Mai mult de-atat, organizarea intregii actiuni, deplasarea acolo, sunt suportate de catre compania la care lucram impreuna.
Ascult ceea ce-mi spune fara sa-l mai intrerup caci nu mai am cuvinte... solidaritatea si omenia colegilor mei, unii total necunoscuti, ma misca pina la lacrimi.
N-aveam sa stiu niciodata cine sunt oamenii care au donat sange pentru mine si oricat ne-am straduit sa aflam, caci as fi vrut sa le multumesc, numele lor au ramas in continuare secrete. Si-acum ma intreb de multe ori, care dintre cei cu care ma intalnesc zilnic pe strada, sunt dintre aceia care mi-au salvat viata... E un gand minunat si nu pot sa le multumesc altfel decat pomenindu-i in rugaciunile mele catre Cel de Sus.
Imi petrec seara gandindu-ma la mine, la noi, la toti cunoscutii si necunoscutii care ma ajuta in momentele acestea grele si-mi dau seama ca totusi in esenta, oamenii sunt buni... M-am indoit vreodata de asta? Pina acum, cu siguranta da, de multe ori. Sa fiu iertata pentru asta.
Adorm mult mai linistita de data asta, cuprinsa de ganduri frumoase si de speranta ca totul va fi bine.
Miercuri, 18 Octombrie 2013... e ziua in care ma trezesc la viata pentru prima oara, dupa mult timp. A fost nu doar o dezmortire din starea de rau fizic in care am zacut atata amar de timp, ci si o trezire spirituala... Ca de obicei, cele doua laturi ale existentei mele se intrepatrund profund si depind una de cealalta.
Dupa amiaza, dupa multe ore de stat in pat, caci abia ma mai pot misca, zac intr-o stare de letargie, cu ochii inchisi si visez la momentul in care voi primi prima transfuzie de sange. Traiesc cu convingerea ca odata cu sangele voi primi si viata...
Mi se pare ca-mi aud numele... Deschid ochii si vad aplecata asupra mea o faptura in alb, care-mi rosteste numele incetisor si bland. Imi dau seama ca e momentul mult asteptat, caci tine in mana un flacon cu sange... imi vine sa cred ca sunt la capatul chinurilor mele dar n-am de unde sti ca ele de-abia aveau sa-nceapa.
Stau linistita in pat, in timp ce viata se scurge lent in venele mele si-mi da putere din nou.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu