Evadare in trecut: Viscri

Intr-o frumoasa dimineata de inceput de vara, ne pornim in sfarsit spre Viscri. De ce "in sfarsit"? Pentru ca de cativa ani deja, ne tot propunem sa ajungem in zona, manati de dorul de a vedea coltul linistit si rupt de lume, care pastreaza inca vie ingemanarea dintre doua traditii, cea saseasca si cea romaneasca.

Stiu ca e „la moda” acum sa vizitezi Viscri, loc devenit oarecum celebru si intens mediatizat in ultimii ani, datorita interesului deosebit pe care Printul de Wales il acorda acestui mic satuc. Sigur ca acest lucru a contribuit si el intr-o mare masura la decizia noastra de a ne duce acolo, noi urmarind cu mare interes toate documentarele prezentate in media despre acest loc, la fel ca si articolele aparute in presa.

Asadar ne documentam intens pe net si ne schitam in minte cateva obiective de vazut, constienti fiind ca nu ne vom putea petrece o saptamana intreaga doar in Viscri, oricat de celebru ar fi acesta (o spun fara nicio urma de ironie).
Avem in minte zona cuprinsa intre Sighisoara si Rupea, posibil chiar Brasov, zona impanzita cu foste sate sasesti, cu splendide si vechi de secole cetati si biserici evanghelice, printre care unele fortificate. Vrem sa vedem satele Saschiz si Crit, Mesendorf, Bunesti, sa ajungem la Rupea si pe unde-om mai putea.

Alcatuim un mic plan de la care nu vrem sa ne abatem prea mult, fiindca timpul e scurt si in putinele zile de concediu pe care le avem, sa vedem cat mai multe dar sa ne si odihnim. Depinde insa si de vreme, caci se anunta a fi o saptamana ploioasa, dar asta nu ne face sa ne razgandim, asa ca pornim la drum.

Viscri e locul ideal in care sa te refugiezi daca vrei liniste si pace. Si natura multa. Si atat. Cine cauta senzationalul acolo, va fi dezamagit, caci nu-l va gasi. Ceea ce te atrage acolo ca turist, este viata extraordinar de simpla, vechile obiceiuri sasesti pe care se incapataneaza cu indarjire sa le pastreze cei mai multi dintre sateni, asta chiar daca nu cred sa fie mai mult de 4 familii de sasi ramase in sat, in prezent.

Multi din generatia noastra, crescuti noi insine sau macar avand bunici la tara, s-ar putea sa nu fie atat de impresionati de viata celor din Viscri. Cunoastem cat de cat obiceiurile pastorale, suntem familiarizati cu o asemenea viata, precum si cu tot ceea ce face parte din ea, animale si pasari. Asa cum am spus, nu e nimic senzational in asta. Suntem obisnuiti sa vedem carute trase de cai pe ulitele satului si carduri de pasari la porti. Stim cum se coace painea in cuptor, cum se hranesc animalele si mai stim ca nu e nimic spectaculos in a vedea oamenii trudind din greu in gradina sau pe ogor, ci dimpotriva.
 Pentru turistii veniti din inima orasului sau puzderia de straini care impanzeste satul in sezonul turistic mai ales, este intr-adevar fascinant sa-i urmareasca pe oamenii acestia traindu-si viata in mijlocul naturii, alaturi de animalele, uneltele si traditiile lor, la fel cum au facut-o stramosii, de secole si reusind cu succes sa nu cedeze tentatiilor unei vieti moderne, doar din dorinta de a conserva trecutul si traditiile.

Ca sa revin la povestea mea, ultimele evenimente petrecute in vietile noatre, ne fac sa alegem capatul acesta de lume, in care timpul parca are o alta dimensiune, pentru o scurta evadare din cotidian.

Din orasul in care stam, avem de parcurs cca. 85 km pina la cetatea Sighisoarei (de vizitat), ceea ce inseamna cam o o ora si ceva, daca nu este aglomeratie pe drum. Ceea ce nu s-a intamplat, asa ca, drumul plus o pauza de cafea, ne-a costat o ora si jumatate. De-aici mai parcurgem inca o jumatate de ora pina la Viscri, partial pe DN14 foarte bun pina in comuna Bunesti, apoi pe un drum desfundat dar practicabil, cam 8 km pina la Viscri.

Din Bunesti in Viscri, peisajul e absolut superb. Pina la a-l admira insa, trebuie sa trecem pe langa casele tiganesti  de la iesirea din Bunesti. In fata acestora, locatarii sunt asezati cu mic, cu mare, pe scaunele si bancute si saluta orice masina care le trece prin fata, facand prietenos cu mana. Sunt obisnuiti probabil sa vada o multime de masini, de toate felurile trecandu-le prin fata, de ani de zile de cand turistii straini viziteaza Viscri.
Nici cateii care zac lenesi la soare nu sunt foarte impresionati de masini, la fel nici cocosii tantosi inconjurati de carduri de gaini grase care ciugulesc in iarba de pe marginea drumului.

Odata trecuti de acestia, drumul ne poarta printre dealuri inverzite, acoperite de covoare de flori salbatice si palcuri de padure de un verde intunecat.
Savuram in liniste peisajul, mai ales ca nu e nimeni pe drum si nici nu putem merge cu viteza, fiindca ar insemna sa ne distrugem masina. Dar cum am spus, aici nici nu e nevoie de viteza, nimeni nu se grabeste.
Suntem incantati in mod deosebit si ne bucuram ca niste copii atunci cand pe dealurile din jurul nostru vedem vacutele la pascut si cele doua turme de oi, pe care aveam sa le intalnim in fiecare zi la dus si intors, in drumurile noastre.

O borna, un fel de monument cladit din pietre suprapuse, ne intampina si ne anunta totodata ca intram in Viscri. Ultima parte a drumului este jalnica, drumul e cumplit de desfundat si se porneste si o ploaie care numai de vara nu pare a fi. Nu ne lasam, incercam sa ocolim gropile cat de bine putem si intram in sat.

Aici, la fel ca si la Bunesti, trecem prin cartierul tiganilor, doar ca de data asta e mult mai intins si cuprinde case mai multe. Odata depasit momentul, ajungem in prima intersectie a satului (sunt 2 de toate) si nu mergem la pensiune caci suntem infometati, asa ca facem dreapta, pentru a ajunge la casa unde vom lua pranzul.

Aici trebuie spus ca proprietarul pensiunii in care avem rezervarea, ne-a sunat cu putin timp inainte sa ne spuna ca a intervenit ceva si nu ne poate oferi si masa, doar cazare, isi cere multe scuze, dar s-a ingrijit sa putem lua masa in alta parte, daca asta nu e o problema pentru noi. Nu, ce problema sa fie? Nu ne deranjeaza sa mergem pe jos cateva minute inainte de mancare, mai ales ca distantele in Viscri se masoara cu minutele, asa cum veti vedea.

Flamanzi fiind, mergem de data asta cu masina direct la masa, apoi ne cazam. Intelegem ca trebuie sa cautam o doamna numita Mariana, care locuieste peste drum de Biserica Alba si ca acolo urmeaza sa mancam.
Gasim casa foarte usor, parcam si coboram in ploaie. Nu e nimeni pe drum, dar poarta casutei e larg deschisa si vedem o curte larga, pietruita si multe ghivece cu muscate rosii.
La intrare ne intampina o placuta pe care scrie „Cafe-Artizanat” si un panou cu diverse informatii despre mestesugurile practicate in sat.

Intram si constatam ca nu suntem singuri, totusi. Cateva persoane, o familie probabil, iau masa in curte, intr-un şopron, la adapost de ploaie. La o alta masa, un domn in varsta incearca sa manance in timp ce e asaltat de un catel.
Doamna Mariana, e o tanara de vreo treizeci de ani, cu copil mic. Ne intreaba daca vrem sa servim masa, spunem ca suntem trimisi de catre domnul Dorin (proprietarul pensiunii la care stam) si imediat ni se prezinta optiunile.
Brusc avem un chef nebun sa incalcam toate regulile alimentare autoimpuse si comandam o ciorba de salata si apoi friptura de pui cu cartofi si orez.

Doamna Mariana ne intreaba daca luam o tuica inainte de masa, apa sau vin...? Ne privim reciproc, apoi spunem ca suntem cu masina si n-ar trebui. Ea rade si ne raspunde ca nu se poate intampla nimic, plus ca in Viscri nici nu exista politie. In cazul asta, spunem ca vrem o tuica si ne asteptam sa ne fie aduse cate un paharel, asa cum se obisnuieste.

In tot acest timp, familia de la masa vecina termina de mancat mamaliga cu branza si smantana si pleaca. Catelul il asalteaza in continuare pe domnul strain de la masa din celalalt capat, dar nu prea are ce primi, fiindca acesta mananca doar ciorba. Bun, imi spun in sinea mea, inseamna ca urmam noi. Ploaia se inteteste usor si simt ca ma iau fiori de frig.

Simt pe sub masa o atingere timida si moale, de blana. Ridic un colt al fetei de masa, ma aplec sa vad ce-i si dau cu ochii de o privire blanda si verde. Un pisoi se strecoara printre picioarele mele si da semne ca ar sari pe bancuta, alaturi. Ce sa-i dau? Pe masa nu este deocamdata decat paine si cred ca el are alte preferinte.

Intre timp, domnul strain de la masa pleaca si asa cum ma asteptam, catelul zburdalnic se apropie de noi. Ca sa nu ni se urce in poala, iau o felie de paine alba, proaspat scoasa de la cuptor si dau sa i-o intind. O insfaca din zbor, mai-mai sa-mi roada degetele. Imi dau seama ca-i un biet maidanez infometat, asa ca-i mai dau cateva felii. Face mereu acelasi gest de a apuca painea din zbor in timp ce executa o saritura, ceea ce-i atrage din partea noastra porecla de „Catelul-baschetbalist”, porecla care-l va insoti permanent in drumurile noastre prin zona, ori de cate ori ne vom intalni cu el.

In sfarsit vine mancarea! Un castron maaaaare de ciorba aburinda, groasa, imbietoare. Cel putin patru portii sunt in el. O cescuta cu tuica galbena si tare ca focul, cam un sfert de litru trebuie sa fi fost acolo. Ne punem ciorba in farfurie si instantaneu imi aduc aminte de copilarie, cand mancam la bunica, la tara. Printre frunzele groase de salata, o mare de omleta („paparada” cum se spune in Ardeal), bucatele de slanina prajita si usturoi pisat. Mancam cu pofta, fiindca rareori ne permitem sa mai gatim in felul asta. As spune chiar niciodata. Ne facem de cap, bem tuica, mancam aproape toata ciorba, apoi si felul doi, pui cu pilaf de orez si muraturi.

Doamna Mariana ne intreaba mereu daca ne place mancarea si se ofera sa ne mai aduca, dar cine sa mai poata? Intre timp, Leo pisoiul, se catara pe bancuta langa mine si primeste si el carnita. Pare multumit.

Imi trece prin cap ca tot ce-i acolo e taxat ca atare, indiferent cat anume mancam noi sau lasam in farfurie si ulterior se dovedeste ca am avut dreptate. Mancam in continuare, fara simtul raspunderii.

La un moment dat simt o privire atintita asupra mea. Las ochii in jos si-l vad pe Bobi, asa cum ne-a fost prezentat de stapina, care ma tintuieste fix cu privirea, fara sa clipeasca. Bobi are 21 de ani (!), e gras ca un purcel si lanos ca o oaie. Ma simt datoare sa-i dau si lui ceva, asa ca, in timp ce cu o mana mananc, cu cealalta ma indeletnicesc sa le-arunc lui Bobi si Catelului-baschetbalist, pe rand, cate-o felie de paine si oase. Si bineinteles cate un pic de carnita, lui Leo. In final, toata lumea e fericita si satula. Cat credeti c-am platit dupa ce-am mancat pe saturate? Fix 75 de lei, bani cu care am fi putut manca destul de bine si la un restaurant.

„Nota de plata” ne este prezentata in detaliu si corect calculata, pe un post-it de culoare portocalie, pe care il pastram si acum ca amintire din Viscri. Nu ne zgarcim de data asta, fiindca prea am mancat bine si mai ales, ne-am simtit excelent.
Asa cum aveam sa aflam mai tarziu de la proprietarul nostru, la Viscri preturile platite pentru mancare sunt calculate dupa principiul „take it or leave it” si nu prea ai ce face, nefiind alte optiuni. Noi am gasit totusi una, astfel incat in scurta sedere acolo sa nu ne chiar ruinam cheltuind toti banii pe mancare: plecam in fiecare zi in alta parte si mancam pe drum sau in locul respectiv. Optam uneori si pentru hrana rece, in camera, asa incat partea asta este rezolvata.

Din vorba in vorba, aflam de la doamna Mariana despre obiceiurile locului, despre restaurantul dansei si mestesugurile artizanale. Punem intrebari, manati de curiozitate dupa ce am vazut expozitia de fotografii din sopron. Ne spune ca femeile din Viscri sunt vestite pentru papucii de pasla pe care-i confectioneaza manual si care se vand foarte bine in strainatate, ca si dulceturile si alte diverse produse locale. Ne duce intr-o incapere aluturata, unde se afla papucii expusi pentru vanzare, ciorapi si traiste din lana si borcane cu dulceturi si diverse siropuri.

Preturile papucilor variaza in functie de marime, intre 50 si 100 de EUR, iar turistii straini ii cumpara fara sa stea pe ganduri. Acum, in timp ce scriu, realizez ca n-am fotografiat papucii respectivi si-mi pare rau. Din povestea cu papucii si implicarea mai ales a femeilor rome in confectionarea acestora, face parte, bineinteles si Printul Charles. Fundatia acestuia, Mihai Eminescu Trust, se ocupa de tot ceea ce inseamna restaurare de patrimoniu si promovarea antreprenoriatului local, prin sprijinirea micilor mestesugari. Papucii de pasla, ciorapii si toate celelalte, se vand cu mare succes in strainatate, chiar daca noua preturile ni se par exorbitante.

Aflam ca turismul in Viscri nu e de de azi, de ieri, de cand cu Printul Charles, ci este practicat aici cu precadere de catre turistii straini, cu mult timp in urma. Ni se spune ca in ultimii ani au inceput sa se inmulteasca si turistii romani, dar tot strainii predomina.
Sfarsim ospatul si promitem ca mai revenim aici. Ne luam la revedere de la toata lumea, gazda, catei, pisic, copil si pornim catre Viscri 195, pensiunea in care suntem cazati.

Cunoastem proprietarul, ne bucuram sa aflam ca suntem singuri in toata pensiunea, fiindca sezonul turistic n-a inceput inca, asa ca, putem vizita toate camerele si alege o alta decat cea rezervata, daca ne place mai mult.

Caram bagajele sus, ne imbracam mai adecvat, ne tragem ghetele in picioare si pornim sa cunoastem Viscri. Ploaia s-a mai potolit si cade maruntel peste noi. Ne bucuram sa respiram aerul tare si curat, intesat cu mirosuri de tara atat de binecunoscute din copilarie.
Ulita principala din Viscri este acoperita cu pietris, asa ca ploaia nu e o problema pentru cei care vor sa strabata satul pe o vreme ca asta. Dovada e ca in afara de noi, intalnim cateva grupuri de turisti straini, dotati cu cizme si pelerine de ploaie, care nu contenesc sa fotografieze casele si aproape tot ceea ce le iese in cale. Cativa se indreapta spre o rulota de dimensiuni mari, parcata pe marginea drumului, dotata cu tot ce-i trebuie, inclusiv antena parabolica. Cu asa ceva, sa tot pornesti pe drumuri ca asta!

Ulita urca spre deal si in curand, in maxim 10 minute in pas lejer, ajungem la capatul satului, unde se afla si biserica ortodoxa al carei hram „Sfanta Treime” sta scris deasupra intrarii. Alaturi se afla o frumoasa cruce de lemn, atarnata in lanturi, un fel de monument. Liniste deplina peste tot si daca n-ar fi masinile oamenilor parcate in fata portilor, acest loc ar fi cu desavarsire unul atemporal.
Un magarus paste linistit pe marginea drumului, nederanjat de ploaia care continua sa cada. Ne intoarcem pe acelasi drum si admiram vechile case sasesti, frumos restaurate si viu colorate.

Pe frontispiciul fiecarei case stau scrise nume si ani, care, asa cum aveam sa aflam ulterior, nu reprezinta numele proprietarului si anul constructiei asa cum am crezut, ci numele ultimului restaurator al casei si anul ultimei restaurarii. Aveam sa ne explicam atunci de ce pe casele vizibil foarte vechi, apar date de la inceputul secolului XX.

Pe majoritatea caselor frumos colorate, apare sigla Fundatiei Mihai Eminescu, semn ca acestea au fost restaurate cu ajutorul fondurilor europene, prin intermediul acestei fundatii. Cu toate acestea insa, vedem si numeroase case parasite, aproape in stare de ruina, in care evident nu locuieste nimeni, asteptand sa fie restaurate sau cumparate. Unele in stare mai buna, afiseaza in geam anunturi de cumparare si ne fac sa ne intrebam care ar putea fi pretul unei asemenea case, care odata pusa la punct s-ar putea dovedi a fi o buna sursa de venit sau chiar si o minunata casa de vacanta la tara...

O bataie de aripi ne face sa ne indreptam privire in sus. O barza tocmai isi ia zborul din cuibul de pe hornul scolii, traverseaza drumul fix pe deasupra noastra si se aseaza pe acoperisul unei case vecine; . Isi scutura aripile de ploaie, apoi reface de cateva ori, acelasi drum.

Decidem sa mergem catre Biserica Alba, desi stim ca la ora plimbarii noastre este cu siguranta inchisa. Poate reusim totusi sa intram in curte, sa ne orientam si sa planificam o vizita intr-una dintre dimineti. Ajungem la biserica si intram prin portita deschisa. In fata ni se deschide o oaza de verdeata: o mare de iarba verde crud, perlata de ploaie si copaci cu trunchiurile inverzite de muschi, printre care se deschide o alee pietruita, in trepte, ce urca catre biserica.
Ne oprim cateva clipe sa fotografiem curtea si acoperisurile din Viscri, cu hornuri care fumega, precum la inceput de iarna.

Peste tot sunt conuri de brad; culeg si eu cateva pentru colectia de acasa, din balcon. Intre timp apare si Catelul-baschetbalist, saltand de bucurie pe langa noi. Ne bucuram si noi ca-l vedem si pornim cu el alaturi, pe alee.

Patru zile la rand avem sa urcam aleea, pina cand, finalmente, in ultima zi a sederii noastre aici, aveam sa gasim biserica deschisa. Vina e doar a noastra, fiindca fiind mereu plecati, ajungem aici mereu in afara orelor de vizitare.

Dam un ocol bisericii si admiram fortificatiile exterioare, apoi iesim pe alta parte, pe langa micutul cimitir si ajungem pe strada unde se afla casa doamnei Mariana, acolo unde am luat masa. In ciuda ploii, la poarta sa, precum si la cele ale vecinilor, sunt expusi faimosii papuci de pasla si ciorapi de lana, astepandu-si cumparatorii.

Coboram dealul si intalnim din nou grupuri de turisti straini, care ne saluta prietenos. Ajungem in centrul satului exact cand ploaia se inteteste foarte tare. Ne grabim acum spre pensiune, caci e trecut de ora 7 seara si avem planuri de facut in legatura cu ziua de maine.

La revenirea noastra aici, in cea de-a patra si ultima zi a sedetii noastre la Viscri, soarele scalda curtea inverzita, iar zidurile Bisericii Albe sunt parca mai stralucitoare ca oricand. Fotografiem din nou tot ce putem, fiindca lumina e alta si ne ofera o alta perspectiva asupra imprejurimilor. Urcam din nou aleea pietruita si ajungem in curtea bisericii. Vedem poarta deschisa si ne indreptam catre ea.

In curte, Catelul-baschetbalist zburda vesel, alaturi de un domn in varsta, in persoana caruia il recunoastem pe cel care luase masa singur la pensiunea Marianei, in ziua sosirii noastre in Viscri.
La vederea noastra, se indreapta spre noi si ne intreaba daca vrem sa vizitam biserica. Noi spunem ca da, iar el se prezinta ca fiind domnul Augustus nu-mai-stiu-cum, cetatean german, casatorit cu o romanca din Transilvania, actualmente ghid voluntar din pasiune, la Biserica Alba.

Domnul are peste 60 de ani si ne abordeaza foarte senin, intr-o engleza cu puternic accent german. Dupa ce platim biletele de intrare, cate 4 lei de persoana, domnul Augustus se ofera sa ne prezinte biserica fortificata si istoria acesteia, lucru cu care nu putem fi decat de acord.

Astfel aflam ca Biserica Alba din Viscri („Weisskirch”), a fost construita initial de catre o comunitate de secui, pe la anii 1200 si ceva, fiind ulterior preluata si modificata de catre obstea saseasca din zona. Initial forma bisericii se pare ca a fost cea de basilica romana, lucru argumentat si de inscriptia in limba latina, aflata deasupra boltii de intrare in altar.

Atestarea documentara a bisericii insa, se face abia in 1400, cand deja fusese fortificata si i se adaugasera ziduri si turnuri de aparare, din cauza deselor navaliri ale turcilor. In prezent, Biserica Alba face parte din patrimoniul mondial UNESCO, iar ultimele restaurari au fost realizate prin intermediul fundatiei Mihai Eminescu Trust, patronata de printul de Wales.

Chiar in ziua vizitei noastre se afla aici un grup de arhitecti, pe care-i auzim tropotind in turnul bisericii, in timp ce noi ne aflam cu domnul Augustus in interiorul bisericii.
Biserica nu este electrificata, lucru lesne de observat in timp ce admiram candelabrul cu lumanari atarnat de tavanul acesteia. In naos se afla bancutele de lemn, care dupa aspect par vechi de secole. Domnul Augustus ne explica cum fiecare categorie de cetateni isi avea locul bine stabilit in biserica: copiii in fata, impreuna cu invatatorul si alte autoritati ale satului, barbatii intr-o parte, femeile intr-alta, batranii, separat. Ne atrage atentia asupra unui loc bine definit, langa un panou pictat cu Ingerul Mortii. Acesta era locul dedicat celor mai batrane femei din sat, care se asezau acolo din proprie initiativa, aratand astfel ca sunt pregatite pentru Marea Trecere.

Aflam ca intreaga pictura naiva din biserica, precum si tot mobilierul, inclusiv panourile pictate, sunt executate de catre localnici. Admiram cele doua cristelnite din piatra masiva, una in altar si cealalta intr-o aripa laterala, in care erau botezati copiii. Ne indreptam apoi catre o usa care duce la scara catre balcon si urcam.

Treptele scartaie sub greutatea noastra si deodata avem un sentiment de nesiguranta. Domnul Augustus ne spusese in prealabil ca putem urca unde dorim, dar o facem pe proprie raspundere, caci biserica nu este complet restaurata deocamdata. Ajungem in balcon si admiram de sus splendoarea acestei biserici, care e totusi, atat de simpla. Ma gandesc cate zeci de generatii au calcat pe-aici, fotografiem interiorul de sus si nu mai zabovim acolo.

Coborand treptele, vedem o alta usita ascunsa prin care patrundem si dam de nistre trepte foarte inguste din piatra. Aici nu ma incumet sa merg, dar sotul meu da. Am o senzatie foarte puternica de claustrofobie la vederea tunelului foarte ingust. E scara care duce in turnul bisericii, locul de unde se aud pasii si vorbele infundate ale grupului de arhitecti. Urca, insa doar pina la primul nivel, caci grupul de arhitecti tocmai incepe sa coboare si, in mod evident nu este loc suficient de trecere.

Iesim din biserica in curtea scaldata de soare, unde ne asteapta domnul Augustus si Catelul-baschetbalist. Ma aplec si-l dezmierd, iar el isi inchide ochii si se tolaneste la soare, in timp ce ghidul ne istoriseste mai departe despre biserica. Ne spune ca exista si un muzeu in incinta, de fapt intr-unul dintre turnurile exterioare, amenajat pe trei nivele, asa ca mergem sa-l vizitam.
Se poate urca fie prin interior, pornind de la primul nivel si terminand cu ultimul, fie pe o scara exterioara, pe care poti ajunge direct la ultimul nivel, apoi sa cobori la primul. Alegem ce-a de-a doua varianta, in ciuda vantului care bate tot mai puternic.

La ultimul nivel din turn e un curent ingrozitor, dar privelistea catre sat si dealurile din jur merita toti banii. Aici se gasesc diverse unelte agricole, precum si vase sasesti, foarte vechi, din lut. Dam un ocol, apoi coboram la urmatorul nivel, unde totul e inchis si se poate zabovi mai mult. Aici admiram o serie de obiecte realizate de mestesugarii locali: placi de teracota minunat pictate in culorile traditionale sasesti alb si albastru, tesaturi, lazi de zestre pictate manual, precum si ustensile folosite de mestesugari. Vedem razboaie de tesut, furci de tors, suveici cu pristine, adevarate dantelarii in lemn.

La nivelul cel mai de jos al muzeului, se gasesc exponate mai noi, majoritatea din secolele XIX - XX. Minunate costume populare sasesti, de sarbatoare, de nunta, sunt insirate de-a lungul peretilor, cizme din piele confectionate manual, mobilier sasesc pictat de asemenea manual: lazi de zestre, mese, blidare si mai presus de toate, traditionalul pat sasesc cu sertar, impodobit cu perne cusute, parca pregatit pentru somn.

Iesim cu regret in curte si mai schimbam cateva cuvinte cu domnul Augustus, care ne vorbeste in continuare foarte frumos despre Viscri, despre Transilvania si romani in general, asa incat mie imi dau lacrimile de emotie si bucurie.
Ne luam in scurt timp la revedere, in timp ce un grup de englezi intra pe poarta, iar domnul Augustus se grabeste sa-i intampine. Coboram apoi aleea pietruita pe langa micutul cimitir si iesim pe strada doamnei Mariana, spre a ne indrepta catre pensiune, unde bagajele ne sunt deja pregatite de drum.

In continuare nimeni pe drum, doar cardurile de gaste si cocosi tantosi cu creste rosii ca focul, ce se invart in jurul gainilor si acelasi parfum al timpului de altadata, care ne-a insotit tot timpul cat am stat aici. Nimic si nimeni nu poate tulbura pacea acestui loc, poate doar freamatul trecator starnit uneori de un print care vine sa-si caute linistea aici.

Urcam in masina si pornim spre casa, admirand pentru ultima oara frumoasele dealuri inverzite si turmele de oite care pasc netulburate. In timp ce lasam toate acestea in urma si trecem pe langa casele de romi din Bunesti, imi sterg pe furis o lacrima, imi promit c-o sa revenim candva aici si privesc spre ceea ce avea sa vina. Mergem la Sighisoara!

citeste si continuarea aici