Biserica evanghelica fortificata si Cetatea Taraneasca din Saschiz

urmare de aici 

Intre Viscri, locul in care ne-am petrecut scurta vacanta de primavara  (vezi impresii aici) si Saschiz, sunt doar 22 km. Ca sa ajungi la Sachiz, plecand din Viscri trebuie sa ajungi in comunca Bunesti, apoi o iei la stanga pe E60, in directia Sighisoara.

Desi la o aruncatura de bat unul fata de celalalt, cele doua sate se afla in judete diferite: Viscri in Brasov, apartinand administrativ de comuna Bunesti, iar Saschiz in Mures, apartinand de Sighisoara. Nici nu-ti dai seama cand treci granita dintre cele doua judete, atat de frumos e peisajul cu dealuri verde crud si turme de mioare. Pe nesimtite treci dintr-un judet in altul si nu vezi nicio diferenta in calitatea asfaltului sau a felului ingrijit in care arata relieful dincolo marginile soselei, asa cum se intampla de multe ori in zona aceea a nimanui, ce delimiteaza doua judete. Sa se datoreze asta afluentei de turisti straini care viziteaza satele sasesti din zona? De o alta abordare a autoritatilor vis-a-vis de infrastructura si aspect? Nu stiu, cert e ca arata bine zona.

In ce-a de-a treia zi a sederii noatre in Viscri, am hotarat sa mergem la Saschiz, veche comuna sasesca, in care, de vizitat neaparat, ar fi biserica evanghelica fortificata si cetatea taraneasca. Pe site-ul oficial al comunei (www.saschiz.ro), puteti gasi informatii interesante despre biserica si cetate, fapt care va poate atrage sa le si vizitati.
Dupa doua zile de ploaie, vremea e absolut superba si numai buna de facut excursii pe jos. Asta ne este cel putin intentia, ca odata ajunsi in Saschiz, dupa ce vom vedea biserica, sa ajungem cumva cu piciorul, la cetatea taraneasca. Citisem ca se poate, deci plini de entuziasm ne asternem la drum. Cu mancarea ne vom descurca noi cumva, doar in comuna sunt mai multe locatii in care se poate manca bine, dupa cum ne-am informat in prealabil.

Dupa drumul scurt dar foarte frumos de circa 20 de minute, ajungem in Saschiz si parcam masina in centru, exact langa biserica. Nu e greu de gasit biserica, fiindca din oricare parte ai veni, dinspre Sighisoara ori Brasov, nu ai alta varianta decat sa treci pe langa ea. Te poti opri si vizita sau poti doar s-o admiri in treacat, din masina, asa cum si noi am facut de multe ori in drumurile noatre catre Brasov.

Contrar asteptarilor, nu e nimeni prin zona, iar centrul de informare turistica de langa biserica este inchis. In geam insa, un afis de spune ca persoana care se ocupa de centru, poate fi gasita la biserica. Ne indreptam asadar intr-acolo, dar ne oprim pentru cateva fotografii.
Biserica evanghelica fortificata face parte din patrimoniul mondial UNESCO si a fost construita in a doua jumatate a secolului XV. A fost fortificata ulterior, din cauza deselor invazii tatare, dobandind astfel si rol de aparare. Langa biserica s-a construit ulterior un turn ce avea tot rol defensiv, dupa modelul Turnului cu Ceas din Sighisoara. Aidoma acestuia, este acoperit cu tigle colorate, iar ceasul din partea superioara este ornat cu o figurina care se misca la orele exacte anuntate de ceas.
Din pacate, starea Turnului cu Ceas din Saschiz este mult mai proasta decat a celui din Sighisoara, lucru foarte vizibil din exterior, prin prisma unor crapaturi care brazdeaza de sus pina jos peretii exteriori. Din aceasta cauza, turnul nu poate fi vizitat, dar inca se incearca a se gasi solutii arhitectonice pentru reconditionarea acestuia.

Fotografiem turnul insa nu obtinem niste poze prea grozave, din cauza soarelui fix in spatele turnului, care ne orbeste obiectivul cam din toate unghiurile. Hotaram sa continuam mai tarziu si intram in curtea bisericii.

Prima intrare care ne apare in fata ochilor este inchisa si un indicator ne indreapta pasii in jurul bisericii, in cautarea unei alte porti de acces. Biserica se inalta alba si impunatoare in fata ochilor nostri, imposibil de prins in totalitate intr-o fotografie, de la distanta la care ne aflam.

In spate, in curte, intalnim o doamna, sasoaica dupa accent, care ne intampina foarte amabila. Ne deschide usa si intram, intreband-o daca putem achizitiona ceva pliante sau un ghid despre biserica. Ne spune cu regret ca nu, dar se ofera chiar ea sa ne dea cateva informatii despre biserica. Platim biletele de intrare, cate 4 lei de persoana si intram in timp ce doamna incepe sa ne dea detalii despre constructia bisericii si a Turnului cu Ceas. Aminteste cate ceva si despre Cetatea taraneasca, pe care o vazusem deja pe deal, la intrarea in curtea bisericii.

Oricat de precise ar fi fost aceste informatii, ele nu ne ofera insa nimic in plus fata de ceea ce am reusit noi sa citim pe net si mult prea sumare pentru un obiectiv turistic de talia acestuia. E mare pacat ca nu exista un material scris sau audio, pe care sa-l poti achizitiona la fata locului. Poate cu timpul totusi, se va remedia aceasta problema, mai ales ca afluenta de turisti, straini in special, este mare, iar biserica, dupa cum am mai spus, face parte din patrimoniul UNESCO.

La interior, ca si la exterior, biserica este foarte ampla, cu spatii foarte largi si bine delimitate. In fata, de-o parte si de alta a intrarii in altar, sunt strane inalte din lemn masiv. Altarul este scaldat in lumina soarelui ce patrunde prin ferestrele in ogiva, situate la mare inaltime, de jur imprejurul acestuia. Pe un perete lateral, se afla amvonul din lemn pictat, iar in fata altarului, o cristelnita masiva din piatra.
Ce mi-a placut intotdeauna la bisericile in stil gotic, este simplitatea lor atat de mareata totusi, precum si faptul ca altarul este deschis si nu ai nicio restrictie in a te apropia de el, bineinteles in afara oficierii slujbelor, lucru pe care il facem si astazi.

Pe peretele din spatele altarului se gasesc mai multe pietre funerare, care indica locurile de veci ale unor fosti episcopi evanghelici. Deasupra, pe pereti, o serie de pietre comemorative, inscrise cu zeci de nume ale localnicilor saschizeni decedati in cel de-al doilea Razboi mondial.

Inconjuram altarul si ajungem in fata unei usi din lemn, probabil veche de cateva secole dupa aspect. Intram intr-o incapere micuta laterala, in care gasim o alta cristelnita din piatra.

Revenind in naos, admiram balconul de la etaj, placat cu panouri din lemn, care, observam ca nu sunt pictate aidoma celor din Biserica Alba din Viscri.

Orga impresionanta ce troneaza deasupra balconului central ne determina sa urcam acolo. O admiram indeaproape si vedem cum claviatura este ferecata in spatele unor usi de lemn inchise cu lacat, spre a nu fi la indemana neavenitilor si a necunoscatorilor.

De sus, interiorul bisericii e si mai fascinant, asa ca, ne asezam pe bancile din lemn si meditam cateva minute in liniste, apoi coboram. Ascunsa de scara de lemn, vedem usa cu bolta care duce in podul bisericii. Apucam pe scara ingusta si melcata din piatra si urcam. Dupa cateva trepte, simtim deja curentul de aer care patrunde din partea superioara a turnului. Cu respiratia intretaiata, dupa cateva zeci de trepte, ajungem sus. Imi pare rau c-am urcat, caci ma trec fiori prin palme la vederea amplitudinii ce se deschide, precum si a ferestruicilor din podea care lasa sa se vada solul, jos de tot, la o distanta de treizeci si ceva de metri.

Raman in capatul scarii pret de cateva secunde pina cand imi dau seama de tot ce-i acolo, admir structura de rezistenta la vedere, apoi cobor cu grija, inapoi in biserica. Aici ma asez pe-o banca si astept in liniste sa revina si Marius, ocupat cu fotografiatul sus in turn si mult mai putin preocupat de eventuale atacuri de panica si rau de inaltime.

Iesim ulterior in curte, mai ocolim o data biserica si de luam la revedere de la doamna care ne-a deschis, nu mai inainte de a o intrebare care e drumul de acces catre Cetatea taraneasca.
Ne spune ca sunt doua cai de acces catre cetate, unul cu masina, innaccesibil in momentul acesta din cauza podului acoperit din lemn care este rupt si unul cu piciorul, direct pe deal in sus. Acesta din urma ne intereseaza pe noi, asa ca primi lamuririle si plecam.

Intre timp, soarele e sus pe cer, straluceste si ne infierbinta capetele, precum intr-o zi torida de vara. Noroc ca avem de toate in rucsac, sepci, ochelari de soare si apa, astfel ca suntem aparati de zapuseala.
Mergem catre capatul comunei in directia din care am venit si la aproape de iesire zarim un drum, la dreapta. O apucam pe drumul acesta printre casele oamenilor si mereu ne indreptam privirea catre dealul ce strajuieste asezarea, dar nu zarim nicicum cetatea. Drumul coteste de cateva ori si incepe sa urce, dar parca nu facem niciun progres, fiindca suntem tot in mijlocul satului.

Intalnim locuitori in cale si acestia ne dau binete cu amabilitate. Noi ne incapatanam sa nu intrebam daca mergem in directia buna si urcam pina cand ne trezim ca strada se termina brusc si suntem in fata portii cuiva. Ne oprim si ne uitam imprejur dupa ajutor, dar de data asta nu mai vedem pe nimeni.
In sfarsit „ajutorul” isi face aparitia de sub poarta casei, in persoana unui catel simpatic si foarte curios care ne latra de cateva ori, apoi se apropie. Se invarte in jurul nostru si ne adulmeca si o ia pe strada in jos. In mod evident nu mai avem ce cauta aici, asa ca mergem si pe urmele catelului. Ajungem iar pe strada principala tot uitandu-ne dupa cineva care sa ne dea indicatii.

Pornim in directia din care am venit, amintindu-ne ca la un moment dat am trecut printr-o intersectie unde probabil trebuia s-o fi luat pe cealalta strada. Catelul paseste tantos in fata noastra si din cand in cand, ne arunca cate o privire ori ne asteapta sa ajungem langa el, apoi o zbugheste la fuga. "Oare el e cu noi sau noi suntem cu el?", ne intrebam razand. O intrebare la care cred ca stim toti trei raspunsul.
In sfarsit ne ajunge cineva din urma si ne saluta. Raspundem si-l intrebam care e drumul catre cetate. Ne spune ca n-am luat-o bine si ne lamureste incotro trebuie sa mergem. Dupa catel adica, fix pe unde merge el, pe-acolo e bine. Ca sa vezi!

Omul ne petrece cativa pasi pina ajunge la poarta casei, timp in care ne spune c-am facut o alegere buna mergand pe jos la cetate, fiindca vom vedea, e un drum superb. Si despre cetate vorbeste cu mandrie, ca despre locul cel mai frumos si mai indragit de toti saschizenii.
Ii multumim si in timp ce intra in casa, noi pornim mai departe cu catelul in fata noastra. Mergem pe drumul de pamant, printre casele sasesti, prin caldura toropitoare a soarelui de amiaza. Incerc sa-mi imaginez drumul intr-o zi mai putin idilica decat asta, cu ploaie si vant dar renunt repede. E prea frumos si liniste, azi.

Ajungem iar la o intretaiere de drumuri si ne dam seama c-am gasit ceea ce cautam. Un drumeag pietruit se deschide la dreapta strazii pe care am venit, pe langa ultimele case. Pe-aici trebuie s-o luam. Catelul se opreste, se invarte de cateva ori si dupa ce ne da „onorul” cu un picior ridicat in iarba de pe marginea drumului, o porneste repede inapoi, ca si cand nu ne-ar fi cunoscut vreodata.

O luam pe noul drum, in sus, catre cetatea care in continuare nu e de zarit. Siruri de pomi strajuiesc de-o parte si de alta drumul, dincolo de care se deschid ogoarele oamenilor. Locul arata ca o mare livada, iar mirosurile proaspete ale naturii ne incanta narile. Pe masura ce urcam, avem o perspectiva tot mai larga asupra Saschizului si a dealurilor care-l imprejmuiesc. Totul e superb de verde!

Mai sus, din locul unde se termina gradinile, primul lucru zarit in centrul satului, este acoperisul Turnului cu Ceas. Pomii incep sa fie tot mai rari si iarba tot mai deasa. Printre floricelele din iarba zburda o multime de fluturi si dintr-o data realizez ca a trecut destul de mult timp de cand n-am mai vazut frumoasele insecte...

 O mare de liniste ne impresoara, in timp ce ajungem la poalele dealului. Sa tot fie vreo 2 km din centrul Saschizului si pina sus la cetate. Printre pomi si tufisuri, in sfarsit o zarim! Se inalta pe culmea dealului, maiestoasa si salbatica si la vederea ei ne spunem ca nu vom regreta c-am venit aici. Continuam sa urcam. Caldura e tot mai mare si frunzisul se imputineaza, lasandu-ne in plina bataie a soarelui.

 

La jumatatea dealului intalnim o bancuta din lemn si ne asezam. E un punct de belvedere, cu biserica strajuita de turn, in centrul privelistii. O imagine de carte postala.

 

Ne odihnim cateva minute, fotografiem, bem apa si pornim mai sus. Urcusul e deja abrupt si dupa cateva minute de efort intens, ajungem cu respiratia intretaiata sub zidurile cetatii. E si mai impresionanta de aproape!

Cetatea Taraneasca a fost construita candva in secolul al XIV-lea, de catre obstea Saschizului, impreuna cu locuitorii altor sapte sate apartinatoare, in scop de aparare. Aici se refugiau satenii celor 8 sate, ori de cate ori invadatorii tatari amenintau comunitatea. O veche legenda spune ca fantana din cetate, adanca de 50-60 de metri, comunica printr-un tunel subteran cu centrul comunei Saschiz.
Intrarea in cetate se face pe sub o arcada uriasa de piatra, dupa care, trecand printr-un mic tunel al carui unic tavan este cerul, ajungem in interior. E vast locul pe care se intinde cetatea si chiar daca acum e doar o ruina, iti poti da seama lesne ca la vremea ei a fost un edificiu greu de cucerit.

 

 Ne rotim privirea si pe rand, incet, observam bastioanele si zidurile cu lucarne, prin care odinioara aparatorii cetatii aruncau ulei incins si bolovani, ori tinteau cu arcul, asediatorii.

 In centru se afla o ruina, despre care aflasem ca fusese vechea capela a cetatii. Pacat ca nu a mai ramas mare lucru din ea, dar poate la o viitoare renovare sa-si recapete statura si menirea.

Din loc in loc, in zidurile cetatii se deschide cate o bolta, care lasa sa se intrevada imaginea unui Saschiz mic si departat. Iarasi imagini superbe, de pus in rama...

 

In partea opusa, iesim printr-o astfel de deschidere, manati de curiozitatea de a vedea dincolo de ziduri. Ajungem pe o poteca ingusta, care probabil inconjoara zidurile, dincolo de care un povarnis, lasa sa se vada haul care se deschide prin padure in jos. Aici daca nu esti atent, risti sa nu te mai gaseasca nimeni prea curand.

 Revenim in interior si cautam sa gasim locul in care fusese odinioara, fantana din legenda. Pare c-am gasit-o, doar asta poate fi, ascunsa bine sub o bolta.

In celalalt capat al cetatii, urcam cu grija o scara ingusta din pietre, pentru a ajunge in ceea ce odata a fost un turn. Aici vantul sufla naprasnic si zabovim doar cateva clipe, pentru a fotografia satul de sus si dealurile din vecinatate. Totul este superb si as vrea ca ziua sa nu se mai termine...

Desi cetatea este in ruina, se vede ca este ingrijita, iarba din interior e tunsa, probabil de catre localnici, caci dupa stiinta noastra nu e inclusa inca in vreun circuit turistic. Sper din toata inima sa se intample acest lucru candva si eventual sa fie reconditionata, renovata, astfel incat multe generatii de vizitatori sa se poata bucura de vederea ei.

In caldura dupa-amiezii, ne luam ramas bun de la semeata cetate si incepem sa coboram poteca pe care am venit, aruncand din cand in cand priviri inapoi. Ajungem jos, in sat, avand in suflet bucuria unei zile reusite. Suntem obositi de caldura prea mare, asa incat renuntam la mai cauta prin sat „Pivnita bunicii” renumita pentru dulceturile si siropurile sale. Data viitoare, poate, cand drumul ne va mai purta pasii pe-aici.

Ajungem din nou in fata bisericii si constatam ca lumina e numai buna pentru a fotografia Turnul cu Ceas, lucru pe care nu-l facusem de dimineata. Lasam apoi aparatul de fotografiat in masina – ceea ce se dovedeste a fi o greseala – si cautam un loc de luat masa.

 Cateva zeci de metri mai incolo, privirile ne sunt atrase de "Hanul Cetatii", asa ca mergem intr-acolo. Stam la o masa umbrita in curtea cu iz medieval, si mancam pe saturate, bine si ieftin. Mai ramanem apoi amanem cateva minute spre a savura privelistea cu cetatea de pe deal si regretam ca am lasat aparatul de fotografiat in masina.

Pentru cine doreste, Hanul Cetatii e un loc numai bun de luat masa ori de cazare, cand esti in trecere prin Saschiz, fie ca ramai aici cateva zile pentru a vizita imprejurimile. Ca sa va faceti o idee, aruncati o privire pe site-ul oficial: hanulcetatii.ro.

In timp ce ne indreptam spre masina, in fata bisericii opreste un autocar si un puhoi de turisti straini se revarsa din el, inarmati cu aparate de fotografiat. Toti sunt preocupati de biserica si turn, mai putin una dintre turiste, careia i se pare mult mai fascinant sa pozeze unicului tigan care trecea atunci pe strada, insotit de un puradel. Cred ca le-a facut cel putin 10 poze, pina cand am trecut noi pe langa ei.
Intamplarea ne-a lasat un gust amar, care n-a putut insa sterge impresia lasata de o zi superba si reusita, petrecuta in mijlocul unui sat traditional sasesc si a unei minunate cetati medievale.
Vom reveni aici, candva.