Despre leucemie - Toate drumurile duc la Hematologie

urmare de aici

Dupa episodul din vara anului 2013 pe care vi l-am povestit aici, lucrurile pareau sa intre incet, incet, pe un fagas normal, cel putin in aparenta.
Imi continui viata obisnuita, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Merg zilnic la serviciu, imi vad de treburile obisnuite ale zilei, am o viata normala... Doar ca in adancul fiintei mele, stiam ca ceva rau este pe cale sa se intample... Caci da, fara ca eu sa stiu, El s-a cuibarit undeva acolo si creste netulburat, pe zi ce trece...

A venit finalmente si toamna...In sfarsit pot sa respir si eu! Se duce incet vara, cu toata nebunia, aglomeratia si oboseala! Vine si concediul si o sa ma pun pe picioare.Apropo de picioare, nu pot sa nu observ zilnic, vanataile din ce in ce mai multe si mai mari, care-mi apar inexplicabil. Culmea e ca nu dor si dispar dupa catva timp, de la sine, la fel cum au aparut. Ciudat, dar totusi nu ma ingrijoreaza.

Si ce fac eu, in loc sa merg la medic? Caut degraba pe internet posibile cauze ale acestor echimoze, convinsa fiinda din ce in ce mai mult, ca e vorba despre ceva leziuni ale pielii, ori varice. Zis si facut, iar prietenul Google, imi confirma ceea ce vreau eu sa cred.
Aviz amatorilor de astfel de obiceiuri: niciodata nu va incredeti pe deplin in povestile de pe net, mai ales daca acestea vin din "folclorul" virtual. Intotdeauna cereti opinia unui medic, o parere avizata.

Sa revin... se apropie concediul si ma bucur, caci sunt din ce in ce mai sfarsita. Obosesc uneori atat de tare, incat ma urc foarte rar acum pe bicicleta si pina la urma sistez cu totul aceste plimbari. Mi-e ciuda in continuare ca nu mai fac fata, dar in inconstienta mea o pun pe seama lipsei de activitate fizica.

Un nou episod ma pune insa pe ganduri si ma sperie putin, dar nu indeajuns incat sa merg la doctor. Aveam obiceiul sa merg si sa vin pe jos de la serviciu, ori de cate ori puteam. Distanta de parcurs nu e mare, 1 km si ceva la dus si tot atata la intors.
Intr-una din dupa amiezele de inceput de septembrie, cand inca e foarte cald, plec spre casa pe jos, ca de obicei. Sunt singura de data asta si foarte obosita. Incetinesc pasii caci mi se pare ca-mi pierd rasuflarea si e foarte, foarte cald. Pe la jumatatea drumului, in timp ce urc panta spre locul unde stam, mi se face brusc rau si ma opresc la umbra unei case. Totul se intuneca in fata ochilor, ametesc si stau sa ma prabusesc. Ma sperie senzatia si privesc in jur. Nimeni pe strada.

Raman putin la umbra sa-mi revin, dar lucrul asta intarzie sa se produca. Caut un loc unde as putea sa ma asez cateva clipe, dar nu exista asa ceva, doar daca ma asez direct pe jos. Ma imbarbatez in sinea mea si privesc inspre casa. Se vede de-aici, dar mi se pare o vesnicie pina ajung acolo.

Scot telefonul si sun acasa. Imi raspunde destul de repede Marius. Parca imi revin cand ii aud vocea, dar el isi da seama ca nu mi-e prea bine. Sa vina cu masina dupa mine, sa-mi trimita un taxi? Nu, mi se pare aiurea, doar mai am cateva sute de metri pina acasa, "te-am sunat doar asa, sa vad daca ai ajuns...". Nu ma crede evident, in timp ce ma straduiesc sa-l conving de contrariu.

Pina la urma reusesc sa ma urnesc si ajung acasa. Intru in bloc si privesc in sus, la cele trei etaje care ma asteapta. Doamne sfinte... Incep sa urc... Incet, treapta cu treapta, abia tragandu-mi rasuflarea si oprindu-ma la fiecare etaj ca sa-mi recapat puterile.
Intru in casa si ma prabusesc pe primul scaun iesit in cale, galbena la fata si cu imima pulsandu-mi in gat.

Trece si asta si vine ziua plecarii in concediu. Nu intru acum in amanunte, sa va spun cat de greu imi este timp de doua saptamani si cum trag de mine sa fac fata programului, din dorinta de a nu le strica tovarasilor mei de drum, placerea de a vizita Danemarca... Am si cateva cateva zile bune, in care ma simtit cu adevarat bine si pot savura frumoasele momente.
In restul timpului, totul se limiteaza pentru mine la imensa oboseala fizica pe care o simt tot timpul, la diminetile in care cu greu ma tarasc din pat ca sa incep o noua zi, la ametelile care ma insotesc tot timpul, pretutindeni si la durerile de oase care au reaparut si sunt tot mai puternice.

Imi promit mie si celorlalti, ca dupa revenirea din concediu, primul lucru pe care-l voi face, va fi sa merg la medic. Ii multumesc si-acum lui Dumnezeu, c-am reusit sa ma intorc acasa pe picioarele mele, fara sa ajung pe undeva pe la Urgenta, intr-un spital din Danemarca sau Germania... Sau poate ar fi fost mai bine...?

Revenim in tara undeva la inceputul lui octombrie 2013 si dupa o noapte crancena, cu dureri, palpitatii si tensiune mare, a doua zi revin la serviciu. reusesc cumva sa raman pina la sfarsitul programului, ba chiar sa fac si glume cu colegii. Nu sunt in stare sa le povestesc prea multe despre concediu, caci si vorbitul mi se pare un efort prea mare acum. Ametesc si am senzatia de lesin in permanenta. O colega imi spune pe un ton foarte ferm, sa merg la doctor fiindca sunt bolnava, "tu nu vezi cum arati?!"

Da, am sa merg, dar stai s-ajung acasa mai intai...caci mi se pare ca nu mai vine clipa aceea. Vine totusi si acest moment, dar eu nu reusesc sa plec singura, ci doar insotita de cativa colegi. Unul dintre ei se ofera sa ma duca cu masina, iar eu nu-l refuz. A fost ultima data cand mi-am vazut colegii de serviciu.

Urc foarte greu scarile, imi ia enorm de mult sa fac asta, pur si simplu gafai, la fiecare treapta... Sunt hotarata ca maine sa merg la doctor.
A doua zi, surpriza, ma simt destul de bine, dar ma prezint la medicul de familie, care-mi asculta povestea si ma trimite la analize.

Mai trece o zi, in care din nou sunt atat de rau, incat nu ma pot ridica din pat sa merg la serviciu. Sun si le spun, facandu-mi griji despre ceea ce vor crede despre mine. Abia intoarsa din concediu, dupa doar o zi, raman acum in concediu medical.

E vineri catre amiaza si trebuie sa merg dupa rezultatul analizelor. Sunt convinsa in sinea mea ca am o boala grea, diabet cel mai probabil. Ce ma face sa cred asta? Similitudinea partiala a simptomelor gasite pe internet, cu senzatia de sfarseala fizica, cu paloarea cadaverica, pe care le am.

Sunt atat de neputincioasa, incat soacra mea se ofera sa ma insoteasca.  Bineinteles ca n-o refuz si plecam, mergand incetisor catre spital, care culmea ironiei, se afla tot in varful unei pante. Orice metru de urcus mi se pare un calvar acum si cel mai tare ma sperie scarile.

Ajungem la spital si bineintele, laboratorul se gaseste la etaj. Ma asez pe un scaun la parter, in timp ce soacra-mea urca sa ia rezultatul. Dupa cateva minute coboara pe scari tinand hartia in mana si nedezlipindu-si ochii de pe ea.

"Trebuie sa ne intoarcem imediat la doctor" imi spune cu o figura mai mult decat ingrijorata, cand ajunge langa mine. Eu calma, asteptand sa mi se confirme ceea ce stiam deja (diabetul, adica), ii iau hartia din mana, sa vad despre ce-i vorba.

Ma uit pe analizele de sange care sunt trecute primele si raman perplexa... Stiti probabil cum arata un buletin de analiza, intr-o coloana sunt trecute rezultatele si intr-o alta, paralela, valorile normale, pentru comparatie. Ce nu e in regula ca sa zic asa, este evidentiat intr-un fel sau altul, intr-o culoare diferita, subliniat sau incercuit. Ei bine, pe foaia mea, coloana cu rezultate era gri, de sus pina jos. Nimic nu e in limite normale, absolut nimic. Nici macar rezultatele biochimiei nu sunt bune...
Sangele meu e bolnav. Undeva, in subconstientul meu, imi dau seama ca am leucemie.

Reactia mea e una ciudata, caci nu simt mai nimic, doar o oboseala ingrozitoare si ma enerveaza idea de a ma intoarce iar la doctor, sa-I arat analizele. "Ce-ar fi daca am merge luni?" se iteste un gand parsiv... "Nu, nu se poate, nimic nu incape vorba de asa ceva!" zice vocea ratiunii.

Ne intoarcem la medicul e familie, sa-i stric si lui ziua si sfarsitul de saptamana. E ora 13, amiaza, aproape final de program...in sala de asteptare nu este nimeni.

Intru singura, in timp ce soacra-mea asteapta afara. Arat doctorului rezultatele si el ramane fara glas....Si dupa cateva clipe, aproape punandu-si mainile in cap: "Doamne - Dumnezeule, Doamne - Dumnezeule", repeta de cateva ori.

Da, e clar, am leucemie gandesc eu, fara sa spun nimic si fara sa cunosc mai nimic despre boala asta. Stupid insa, cat de absurd mi se pare totul si mai ales, reactia tragi-comica a doctorului...Parca nici n-ar fi vorba de mine, aproape ca nu-mi pasa... Ma irita doar reactia lui.

Imi spune s-o trimit pe soacra-mea inauntru si ma conformez, dar nu pot sa nu ma gandesc iar, ca mi se pare teatral modul in care reactioneaza. Ce Dumnezeu, nu sunt copil si pot sa suport adevarul, ce atata mister si suspans?! Ii fac pe plac totusi.

Dupa cateva minute, sunt poftita iar inauntru. Constat ca toata lumea e calma si ma bucur ca-i asa. Nu-mi place atunci cand cineva dramatizeaza si reactioneaza zgomotos la vestile proaste; asta nu face decat sa ma enerveze.

Doctorul imi spune ca trebuie sa merg de urgenta la Clinica de Hematologie din Cluj, nu vrea sa ma sperie, dar daca s-ar putea, sa merg chiar azi. "Pai, unde sa merg la ora asta, nu vedeti ca e vineri la amiaza, aproape ora 14? O sa merg luni..."

Dar nu e vreme de pierdut se pare, asa ca suna direct la Hematologie, la Cluj. Vorbeste cu cineva, probabil medicul de garda, caruia incepe sa-i recite valorile rezultatelor mele de pe foaie. Leucocite 62000, trombocite 107000, hemoglobina 6, hematocrit 22, si-asa mai departe... Da, toate sunt afara din norme...Leucocitele sunt periculos de mari...hemoglobina e foarte mica, de-aceea sunt anemica si ametesc in permanenta.
Asta in timp ce eu sunt enervata la culme de gandul ca va trebui sa ma pun pe drum catre Cluj, acum in weekend, sa fac iar bagaje, sa-mi cumpar una si alta, ce-mi lipseste, fiindca précis aia ma vor interna...si nu sunt in stare acum sa fac toate astea, nu pricepeti, voi toti?!
Nu vreau decat sa ma odihnesc putin si-apoi ma puteti interna...

Se pare ca totusi am "noroc", fiindca vocea de la celalalt capat al firului, ii spune medicului meu ca nu are rost sa merg azi, fiindca ei n-au serviciu de urgenta, dar luni dimineata, la prima ora neaparat, sa fiu acolo. "Dar nu e niciun risc?", mai intreaba medicul de familie si pentru siguranta, repeta iar cateva valori, la telefon. E asigurat ca nu se poate intampla nimic "mai rau" pina luni si in sfarsit incheie convorbirea.

Se intoarce spre mine, cu o figura ingrijorata si plina de compasiune si-mi reda rezumatul convorbirii cu medicul din Cluj, repetandu-mi inca o data, ca este obligatoriu sa merg luni la prima ora acolo. Se fereste sa rosteasca vreun diagnostic prezumtiv si-mi scrie un bilet de trimitere. Nu va mai obositi domnule doctor, stiu deja ca am leucemie, imi vine sa-i spun. Nu stiu cu ce se mananca asta, dar voi vedea.

Iau trimiterea si-i promit ca ma voi duce la Cluj, apoi pornim spre casa, eu cu greu, sprijinindu-ma de soacra-mea. Nici ea nu rosteste cuvantul fatal, dar imi dau seama ca stie despre ce e vorba. Ne prefacem ca totul e in regula insa si ne concentram pe ceea ce avem de facut pina luni.

Ajungem in sfarsit acasa, vreau doar sa ma odihnesc si-o sa vad dupa aceea...Dar cum sa-i spun lui Marius?! Trebuie sa-l sun, fiindca imi trebuie o adeverinta de la serviciu. Urasc sa fac asta, sa-I dau vestea in timp ce se afla la serviciu, dar n-am incotro si-l sun.

El nu prea intelege ce caut eu la Hematologie sau nu lasa sa se simta asta, lucru pentru care-I multumesc in gand. Cred ca se bucura insa, ca eu sunt calma in timp ce vorbim si nu fac scene la telefon. Il asigur ca ma simt bine, desi nu-I asa deloc. Ma asez in pat sa ma odihnesc in timp ce-l astept sa vina si pentru ca, oricum, altceva nu sunt in stare sa fac.

Weekendul trece foarte incet...sunt cele mai lungi si mai grele doua zile din viata mea...pline de spaime si incertitudini... de groaza momentului in care trebuie sa-i spun mamei ca ma voi interna (cel mai probabil) la Hematologie, fara sa-i dau o clipa de inteles ca am leucemie...

Abia astept ziua de luni, care va face mai multa lumina, dar ea pare sa se fi ratacit undeva, in neant...

citeste si continuarea aici