Păzitorii Padurii de Smarald - Partea I: Intalnirea

     

Adesea ma gandesc drag, la zilele minunate de toamna pe care le-am petrecut in Moldova si imi doresc sa ma reintorc acolo, candva. Au fost zile frumoase si linistite, lipsite de griji, pe taramul plin de spiritualitate si parca atemporal, al Neamtului.

Odata ajuns, nu-ti ramane altceva de facut decat sa te bucuri de frumusetea locului, a oamenilor si a naturii care te inconjoara, cu tot ceea ce-nseamna ea, cu  animale si plante.

Venind din mijlocul Ardealului, poti calatori intr-acolo pe multe cai, dar oricum ai lua-o, tot trebuie sa treci muntii pe undeva. Am ales sa mergem prin Cheile Bicazului catre Neamt, iar la intoarcere, prin Pasul Tihuta, catre Bistrita. Oricare varianta am fi ales-o, drumul pina acolo si-ndarat, ar fi fost minunat.

 Suntem in Septembrie, care alaturi de Octombrie sunt lunile noastre preferate din an, cand de obicei ne luam vacanta.
Alegem de data asta sa mergem in Moldova. Este o dorinta mai veche, a mea, care o vazusem candva, demult, copil fiind si bineinteles, a lui Marius, care nu mai fusese niciodata acolo.
Incep sa caut in zona Neamt si prin Bucovina, un loc in care ne-am placea sa ne oprim si de unde sa putem calatori, incoace si-ncolo. In final ma opresc la cateva dintre care vom alege, si fac o "lista scurta", pe care sa o putem discuta.

In final, raman pe lista doar doua locuri care par a ni se potrivi si pentru ca nu putem renunta la niciunul, hotaram sa impartim vacanta in doua si le vedem pe ambele. Unul in mod special, ne convinge prin argumentul care de obicei ma da pe mine gata atunci cand merg undeva, si anume animalutele care traiesc acolo.

Finalmente, hotaram sa mergem in Padurea de Smarald, un loc cu rezonanta de poveste si care se va dovedi a fi intocmai. Dupa ce vom fi stat acolo cateva zile, ar urma sa mergem in Bucovina, mai précis in mica localitate Vama, unde aveam sa ne oprim aici.

Pornim asadar intr-o frumoasa dimineata de toamna, in calatoria noastra catre Padurea de Smarald... Drumul e lung, dar suntem plini de entuziasm si abia asteptam sa-l parcurgem, caci aflasem multe despre frumusetea lui. Avem de gand sa ne oprim din cand in cand, atunci cand voiam sa admiram in tihna ceva, daca ne-ar fi fost foame, ori pur si simplu pentru cate o mica pauza.

Ajungem la Sovata intre timp si deja ne este foame. Ochisem deja de-acasa un loc numai bun pentru a ne opri sa mancam, mai ales ca porniseram dis de dimineata fara a imbuca nimic. Mergem asadar la Ciuperca Mica si nu ne pare rau, caci petrecem acolo ceva mai bine de-o ora, poate chiar doua, cu plimbarea pe care am facut-o dupa masa in jurul Lacului Ursu si prin centrul statiunii.

In timp ce ne aflam la plimbare, imi suna telefonul. La celalalt capat al "firului", se afla stapana Padurii de Smarald... ce s-o fi intamplat? Probabil vrea sa se asigure ca ajungem astazi...?
Nu mica-mi este mirarea si mi se pune un nod in gat, cand dansa incepe sa-si ceara scuze, spunandu-mi c-au fost nevoiti sa plece catre Tg. Mures, de dimineata. E o urgenta... De fapt chiar acum sunt pe punctul de-a ajunge, asa ca nu e nimeni la ei acasa... asta daca nu ne deranjeaza sa fim singuri pentru o zi si-o noapte.

Imi vine inima la loc; pentru cateva zeci de secunde crezusem ca va trebui sa facem cale intoarsa, dar nu e vorba de asa ceva. Doamna se scuza in continuare, in timp ce eu o asigur ca ne vom simti perfect acolo, doar sa fie cineva sa ne deschida. "O, dar e deschis, intrati doar si veti gasi pe cineva, fata care face curatenie, iar noi, maine ne vom intoarce. Nu mai e nimeni altcineva, sunteti singuri in toata casa, s-a terminat sezonul..."

O asiguram ca nu ne deranjeaza, ba dimpotriva si pornim mai departe. Drumul e atat de frumos, incat ne vine sa ne tot oprim si in ritmul asta, vom ajunge abia diseara. Intr-adevar ne bucuram ca suntem singuri, nu ne place aglomeratia si o evitam ori de cate ori putem. Peferam sa mergem in locuri cat mai putin umblate sau in afara sezonului turistic, cand nu e "pericol" sa intalnim prea multa lume. E perfect acum, iar cu mancarea nu va fi problema, caci avem destule provizii la noi. Nici nu stim inca, daca vom manca la pensiune sau nu; ne vom hotari in zilele care urmeaza.

Ne oprim putin cand ajungem la Lacul Rosu, caci nu mai fusesem niciodata prin partile acestea. Ne plimbam pret de cateva zeci de minute pe malul lacului si fotografiem. Din pacate, frumusetea si linistea sunt stricate de mltimile galagioase si deloc potrivite acestui loc. Pur si simplu, nu-si gaseau locul in acest peisaj, dar este doar o parere personala. Oricum, lacul si imprejurimile merita vazute.

Pornim mai departe si dupa o vreme, trecem Bicazul prin Chei, care sunt de-o maretie impresionanta, dar din pacate nu putem opri, atat este de ingust drumul. Ne marginim sa aruncam ocheade Cheilor din dosul parbrizului si tot asa, sa facem niste poze.

In sfarsit, in dupa amiaza tarzie, ajungem pe taramul de poveste si gasim Padurea de Smarald. Arata exact ca-n poze... Trecem un paraias pe podetul din lem si iata-ne in fata portii larg deschise. Intram incetisor in curte si oprim in fata primei cladiri intalnite...In continuare, nici tipenie de om... Doar pasarelele se-aud vesele prin frunzisul des din curte si cat vezi cu ochii, o mare de verdeata. Suntem incantati!

In timp ce ne pregatim sa coboram din masina, in dreapta mea, chiar langa usa, se iveste cineva... Ma uit pe geam si vad un urs mare si alb..., un urs polar! Imi vine sa ma reped afara si sa-l iau in brate, atat mi-e de drag! Il stiu deja din atatea poze vazute pin-acum...il stiu pentru ca el este unul din principalele motive care ne-a facut sa alegem locul acesta! Il stiu... si totusi ezit sa ies din masina si sa-l intalnesc...pentru ca mi-e teama de el... Iarasi teama aceea binecunoscuta care apare ori de cate ori intalnesc un caine necunoscut, o teama pe care nu mi-o pot infrana defel, oricat as incerca.

Intre timp "ursul polar" sta calm, exact langa usa din partea mea si asteapta sa coboram. Din cand in cand adulmeca masina si ma priveste curios prin geam.
"Hai, zice Marius, hai ca nu-ti face nimic, nu vezi cat e de cuminte, n-are nicio treaba...". Imbarbatata oarecum de cuvintele lui, imi fac curaj si deschid usa... "Ursul", impasibil in continuare, Nici macar nu se da la o parte sa-mi faca loc sa ies. Asta e, va trebui sa cobor fix in nasul lui. Cobor si caut sa nu-mi arat frica. Ma gandesc ce-am invatat din emisiunile lui Cesar... haide, e cuminte, nu-mi face nimic...

Ma lasa sa cobor, apoi incepe sa ma adulmece pret de cateva zeci de secunde... Stau nemiscata si ma gandesc in continuare numai la lucrurile bune si frumoase citite despre Al, pe net. Da, asa il cheama, Al; in sfarsit, il cunosc in persoana :-)

E atat de frumos si de cuminte catelul asta! Continui sa-i spun catel, cand in realitate, asa cum am spus, el seaman mai degraba cu un pui de urs polar, asa statura impresionanta are. Din cauza caldurii de peste vara insa, blanita lui e tunsa scurt, caci altminteri, rasa lui, obisnuita sa traiasca la Poli, e destul de lanoasa.
Gata, termina cu adulmecatul in ceea ce ma priveste si da ocol masinii, ca sa ajunga la Marius. Cu el termina repede; il miroase putin  si-ncepe sa dea vesel din coada. Bineinteles, asa e de fiecare data: mie mi-e teama ca voi fi muscata si nu sunt, iar Marius e "cel mai iubit dintre pamanteni". 

Acum ca introducerea a fost facuta, sa mergem sa vedem cine e totusi acasa. Trebuie sa fie cineva, dupa cum ne-a spus stapana casei, doar ca trebuie sa vedem unde anume. Curtea, i-as spune chiar domeniul, e foarte intins si se vad mai multe cladiri, plus cateva casute vopsite in alb si verde.

Se pare ca Al ne va conduce, caci o ia inaintea noastra si din cand in cand vazand ca sovaim, isi intoarce capul catre noi, se opreste si ne-asteapta, spunand parca "veniti, odata!". Il urmam, iar el ne conduce catre casa mai mare si verde, care se vede in spate.

Mergem dupa el, dar pe drum ne intoarcem capetele in stanga si-n dreapta si admiram tot ce ne iese in cale. Suntem de-a dreptul incatntati, am nimerit exact unde trebuie! E Septembrie, iarba e inca verde dar din loc in loc se vede cum toamna incepe sa apara, impletindu-si culorile cu cele de vara. E foarte frumos aici si foarte liniste. Este exact ceea ce cautam, daca se dovedeste ca asa va fi tot timpul.

Ajungem langa casa cea mare si batem la usa. Liniste... Al isi impinge botul in usa si adulmeca, semn ca e cineva inauntru. Se-aud pasi in sfarsit, apoi usa se deschide. Facem cunostinta cu tanara despre care ne spusese stapana casei ca va fi acolo la venirea noastra. Se prezinta, isi cere si ea scuze, "domnii nu sunt acasa, a trebuit sa plece de urgenta, se intorc maine dupa amiaza", ne spune politicoasa, in grai moldovenesc.

Nu ne deranjeaza, dar o rugam sa ne arate unde vom dormi. Pornim dupa ea, cu Al in fruntea tuturor, bineinteles. Ne duce spre una dintre casute, deschide usa si intram cu totii. Mai putin Al, care ramane in asteptare pe veranda de lemn impodobita cu muscate, din fata casutei. Tanara ne prezinta camera si baia, apoi ne roaga s-o urmam la bucatarie, sa vedem care sunt rosturile si acolo.

Iesim iar si mergem inapoi catre casa de unde am venit, in care aflam ca locuiesc proprietarii. Bucataria comuna care deserveste locatarii pensiunii, e undeva la parter si are intrare separata. Patrundem in incapere si ne place ce vedem. E foarte larga si are tot ce-i trebuie unei bucatarii. Ne vom simti bine aici gandim si ne privim incantati fara sa spunem nimic. Nu mai e nimeni aici, in afara de noi.

Tanara se scuza ca trebuie sa-si continue treaba, ne da cheile casei si da sa plece. "Ce facem la noapte, incuiem poarta?" o intrebam, caci vazusem la intrare poartile larg deschise si priponite.
"Nu, nu trebuie s-o-nchideti", se mira ea. "Nu va fie teama, nu intra nimeni, cu Al aici. Niciodata nu s-a intamplat nimic aici, de cand are doamna pensiunea, va spun sigur", ne asigura zambind. Aha, deci asa cum am presupus, Al este paznicul locului... e păzitorul Padurii de Smarald.

Bineee...dar... N-avem incotro, dar o sa vedem putin mai tarziu, dupa ce va fi plecat, cum reusim sa inchidem poarta. Isi ia ramas bun si pleaca. Ramanem doar cu Al, care se uita din nou la noi si porneste prin curte. Mergem dupa el, caci e clar ca vrea sa ne prezinte locurile. Bagajele noastre sunt inca in masina, dar n-avem gandul lor, acum.

Dam un ocol curtii, pornind din fata, de la prima casa cu etaj. Dupa cum citisem in recenziile gasite pe net, aici sunt doua camere de inchiriat, fiecare cu baie proprie. Initial voisem sa luam una dintre ele, dar nu ne-a incantat ideea de a imparti casa cu inca cineva, asa c-am renuntat, inchiriind o casuta. De buna seama, nu ne asteptam sa nu mai fie nimeni in afara de noi, aici.

Trecem in revista casutele cochete, 5 la numar, mergand in urma lui Al prin curtea ca o livada, cu meri si piersici incarcati de poame, care pe alocuri incep sa se scuture. Gardul viu aflat in dreapta noastra ascunde privirii partea cealalta a curtii. Nu-i nimic, ne intoarcem pe-acolo dupa ce ajungem in capat...

Mergem spre casa mare, a proprietarilor, trecand pe langa niste bancute aranjate intr-un loc frumos, de meditatie. Ceva mai incolo, doua hamace se-ntind intre ramurile pomilor, indemnandu-te parca, la lenevit. Le vom incerca si pe acestea, dar deocamdata exploram.

Al, mereu in fata, isi intoarce capul din nou si ne asteapta. Urcam un delusor trecand pe langa intrarea cu trepte catre casa principala si vedem la picioarele acestoa, doua castroane cu pline cu mancare si unul cu apa. Al se opreste si rontaie in treacat cateva boabe din castronul mai mare, lipaie din cel cu apa si pleaca mai departe. Vedem ca in celalalt castron sunt bobite mai mici, semn ca mai este cineva aici... Cineva care deocamdata intarzie sa apara...

In spatele casei, o rotonda deschisa dar acoperita, din lemn, sub care se afla o masa cu bancute si scaune de jur imprejur. Arata bine locul, ce-ar fi sa venim sa mancam aici? In spatele casei e o padurice, dincolo de care se aude susurand un paraias. Poti sa-l treci cu piciorul si ajungi la casa vecinilor. Nu e niciun gard intre ei, doar frunzisul pomilor si apa; locul e intr-adevar idilic.

Ajungem si la locul pentru gratar. Amenajat frumos, acoperit, seamana cu un mic foisor. Si aici poti sta sa mananci, desi e mai departe de casa si probabil trebuie sa faci mai multe drumuri pentru a-ti aduce toate cele trebuincioase.

Dincolo de gratar, curtea continua cu un teren deschis, marginit in stanga de copaci, iar in dreapta de un mic lan de porumb. Drept in fata e padurea de brazi si stiu din ceea ce-am citit, ca-n spatele padurii drumul urca pina sus pe deal. O sa avem timp sa colindam locurile in zilele care urmeaza; deocamdata o sa ne intoarcem sa vedem si restul domeniului. Al nu stie insa ce vrem noi si aproape ca o zbugheste catre padure. Ne oprim in loc si-l strigam, curiosi sa vedem daca ne asculta. Se opreste o clipa, sta si chibzuieste, apoi se intoarce la noi, fericit sa-ri primeasca dezmierdarile cuvenite. E un catel cuminte.

Ne intoarcem inapoi cealalta latura a curtii. Aici terenul este foarte larg si in mijloc e amenajat un spatiu pentru focul de tabara, cred. E inconjurat cu busteni pe care se poate sta si putin mai incolo, un balansoar din lemn se misca abia vizibil, in bataia lina a vantului. Ne asezam si stam putin sa ascultam linistea din jur, sub sclipirea de argint al lunii abia rasarite. Se insereaza.

Ne intoarcem in fata unde lasasem masina, sa ne luam bagajele si sa le ducem in casuta. Al ramane in preajma noastra, fara a ne scapa o clipa din ochi. In continuare nu se-arata nimeni altcineva prin curte si linistea este tot mai profunda, pasarelele s-au culcat deja.

Mai tarziu, luam din casuta tot ceea ce ne trebuie pentru o masa buna, niste bere, eventual chiar o sticla cu vin si ne intoarcem sub rotonda de lemn si asternem masa. Vom manca la lumina lampioanelor, sub cerul senin ca cristalul, impanzit de milioane de stele.

Se-aude doar fosnetul brazilor si nimic altceva in timp ce stam linistiti pe bancuta. Suntem strajuiti de Al, care se intinde pe iarba, putin mai incolo. Se-asterne noaptea peste Padurea de Smarald.

citeste si continuarea aici