Despre leucemie - Spitalul

urmare de aici

In acele ultime zile, vineri, sambata si duminica, mai precis intre si 11 si 13 octombrie 2013 mi-a fost teama ca voi muri. O frica adevarata si reala, cum nu mai simtisem niciodata pina atunci. Nu vorbesc despre spaima aceea pe care o simti cateodata noaptea, cand ti se pune un junghi la inima sau mai stiu eu ce, iar a doua zi, povestind cuiva, ii spui "azi noapte am crezut c-o sa mor". Nu de asa ceva a fost vorba. In noptile acelea mi-am simtit sfarsitul aproape, vedeam cum incep sa ma sting pe masura ce orele trec si nimeni nu ma poate ajuta in vreun fel.

O teama fizica pune stapanire tot mai adanc pe mine, dar mai presus de asta, e teama psihica. Aceasta din urma e chiar mai puternica, mai ales cand nu te simti pregatit pentru asa ceva, cand nu esti gata sa mori. Pe masura ce ziua se scurge si ma adancesc in noapte, ma confrunt tot mai puternic cu realitatea pe care o traiesc. Ziua pare ca totul e doar un vis urat si chiar asta ar fi daca nu m-as simti atat de rau, atat de sleita de puteri... Noaptea insa, e mai mult decat atat, sunt pur si simplu invaluita de sentimentul de moarte.

 Singurul gand care-mi da speranta e amintirea discutiei avute vineri la pranz, intre doctorul meu de familie si un medic necunoscut de la Clinica de Hematologie din Cluj, care spusese ca "pina luni, nu se poate intampla nimic mai rau decat atat". Prin urmare, am totusi sanse sa traiesc pina luni... Inseamna ca nu e atat de grav precum ma simt? Precum imi arata toti cei din jurul meu ca este? Probabil ca da.... Si dupa cateva zeci de secunde: "cum naiba sa nu fie grav? Am cancer, sigur ca e grav!"

Stau in intuneric si-mi fac curaj sa adorm. Poate cand ma trezesc, nu va mai fi atat de rau...atat de grav... daca ma mai trezesc. Ascult in jur si nu aud decat respiratia usoara a lui Marius, care pina la urma a adormit, numai el stie cum. Paradoxal, dar ma gandesc in primul rand la el, la toti ai mei, inainte de a ma gandi la mine. Ce se va intampla cu ei daca eu nu voi mai fi? Simt o mila nesfarsita care-mi sfasie inima si incerc sa trec peste sentimentul asta, dar e foarte greu. E clar, nu sunt pregatita pentru asta.

Sunt o fire pragmatica, imi place sa-mi calculez toate miscarile, sa stiu permanent ce se intampla, sa am cat mai multe informatii, sa analizez, sa planific. Uite ca de data asta nu mi-a iesit... Cineva vrea sa ma puna fata in fata cu necunoscutul, cu imposibilul, cu improbabilul... Poate ca sa vada cum reactionez, ce aleg sa fac, cum ma comport... si apoi sa decida ce se intampla cu mine.
Cineva, mai presus de mine si decat noi toti...

Cu catva timp inainte, o ora sau doua, cand Marius statea pe marginea patului si ma tinea de mana incercand sa ma imbarbateze, eu eram preocupata de ceea ce va face el daca se va "intampla ceva rau cu mine", dupa cum i-am spus. Daca voi muri, adica. L-am intrebat ce urma sa faca imediat dupa aceea, pe cine va anunta si cum va proceda, voiam niste raspunsuri directe si practice, desi vedeam bine ca nu suporta discutia. Mi-a facut totusi pe plac si mi-a raspuns cumva, dupa care a incercat sa ma linisteasca. A reusit finalmente, probabil fiindca ca statea langa mine de atata timp,  sa-mi induca o stare de bine. Orice-ar fi fost, I-a reusit.

Adorm intr-un tarziu si dupa o noapte zbuciumata si plina de visuri de neinteles, ma trezesc in dimineata zilei de sambata. Primul gand a fost sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru ziua aceasta... A fost prima multumire dintr-un lung sir, pe care le rostesc tacut, doar in gand, fara ca nimeni sa stie, incepand din acea dimineata si pina azi, ori de cate ori ma trezesc in zorii unei noi zile... caci fiecare zi e pentru mine un nou inceput.

Nu ma simt mai bine, e doar o impresie care tine exact din momentul in care deschid ochii si pina incerc sa ma dau jos din pat. Cumplit cat de greu e sa ma deplasez prin casa si sa-mi indeplinesc mica rutina, de dimineata, a unui om obisnuit. Rasuflarea mi se taie la tot pasul si trebuie sa ma asez mereu ca sa mi-o recapat. Ziua e lunga si trece foarte greu, presarata de incercarile mele, ale noastre de a o face sa para cat de cat, normala.

Incep mai tarziu telefoanele ... asta e si mai greu si ma oboseste peste masura, dar cei care suna, ai mei adica, sunt ingrijorati pentru mine si plini de intentii bune. Nu pot sa-I reped pur si simplu si-atunci caut sa le raspund cat pot de bine si sa nu-I ingrijorez mai tare, dar imi este foarte greu.
...Tot mai greu, asa incat, din cand in cand, Marius mai preia din conversatii si le duce singur mai departe, mintind ca sunt ba la baie, ba trag un pui de somn... Nu stiu cat cred cei de la telefon, dar nu mai pot vorbi, caci sunt epuizata si incepe sa nu-mi mai pese de ceea ce cred ei. Nu vreau decat sa se faca luni dimineata si sa ma trezesc direct in spitalul din Cluj! TREBUIE sa-mi poata face ceva sa nu ma mai simt atat de groaznic...nu conteaza ce, doar sa pot sta iarasi in picioare.

Ziua se scurge la fel, cu pregatiri de plecare si bagaje facute de Marius apoi urmeaza iarasi cumplita noapte... Iarasi gandurile morbide, iarasi teama aceea care de-acum devine binecunoscuta, iarasi confruntarea cu realitatea care pare mai trista cand e intuneric... Singurul lucru bun e ca stand culcata, nu mai simt imensa sfarseala care-mi cuprinde ziua tot corpul. Simt insa in urechi un vajait pe care nu-l stiam inainte si de asemenea, realizez ca pot sa-mi numar bataile inimii ce-mi pulseaza chiar in timpane. Fara sa stiu ce este, imi dau seama insa, ca e din cauza bolii... Fac legatura cu vocea extrem de slabita pe care in ultimele 2-3 zile, abia daca mai pot sa mi-o fac auzita, de parca n-ar mai fi vocea mea.
In momentele in care realizez lucurile acestea, imi dau seama ca boala mea nu e de joaca dar incerc sa nu ma gandesc prea mult la asta... In adancul sufletului meu mai exista totusi o speranta; poate ca diagnosticul pe care-l va pune luni dimineata un specialist, nu va fi cel banuit de mine, desi vocea ratiunii imi spune cu totul altceva.

Duminica dimineata sunt rau de tot, dar ma imbarbatez ca mai am putin si ajung in sfarsit unde trebuie. La spital, adica...fara sa ma gandesc ca asta va fi doar inceputul. Stau culcata pe pat in timp ce Marius face ultimele pregatiri, caci vom pleca astazi spre Cluj. A decis ca e mult prea obositor pentru mine sa plecam luni dimineata, asa incat vom merge azi si vom sta intr-un apartament pe care l-am inchiriat pe net. Vine si soacra-mea cu noi, pentru ca am nevoie de cat mai mult ajutor.

Incep sa ma simt mai bine, chiar daca nu am putere deloc. Plecam in sfarsit spre Cluj si parca imi vine inima la loc, simt ca fac ceea ce trebuie si chiar ma bucur ca merg acolo. Traiesc niste sentimente paradoxale, pe care nici astazi cand scriu, nu mi le pot explica. Odata ajunsi la acolo, petrecem o seara aparent linistita, privind fotografiile facute cu mai putin de-o luna in urma, in concediul din Danemarca, apoi ne culcam. Noaptea trece cu greu si totusi repede, intr-un pat strain si incomod, macinati fiecare de gandurile si neputintele noastre.

Dimineata sunt cum nu se poate mai bolnava. Din nou abia respir, abia ma pun pe picioare, abia ma misc, abia... Urcam in masina si mergem putin doar, caci strada pe care e Hematologia e foarte aproape. In alte conditii am fi mers pe jos, dar astazi este practic imposibil. Mergem incet in jos, pe Bulevardul 21 Decembrie, incarcand sa deslusim firmamentul spitalului sau numarul 73, la care stiam ca se gaseste.

Sunt atat de obosita incat nici nu-mi ridic capul de pe tetiera, lasand in grija celorlalti sarcina de a gasi spitalul... Nici vorba de asa ceva, niciun spital pe strada asta... Finalmente Marius opreste la marginea strazii cu gand sa intrebe vreun trecator despre spital. Soacra-mea deschide geamul si intreaba o doamna de pe strada,  unde e Clinica de Hematologie... Aceasta priveste catre mila spre mine, care stau aproape intinsa pe scaunul din fata al masinii si raspunde "Putin mai jos...". Ulterior aveam sa aflu ca doamna este tocmai doctorita care ma va trata.

In sfarsit, gasim clinica...E o cladire foarte veche, cu zidurile scorojite, nu seamana deloc cu un spital. Intram intr-o curte interioara dar n-avem unde parca, fiindca e plin de masini. Privesc in treacat in timp ce cobor si vad numerele de inmatriculare din aproape toate regiunile tarii. In parculetul din curte, grupuri de oameni cu fete ingrijorate, veniti probabil in vizita sau pur si simplu pacienti care sunt in stare (si au voie) sa iese afara. Acestia din urma se disting in multime, datorita faptului ca toti poarta pijamale pe sub hainele de strada si majoritatea au capul chel sau acoperit de caciula. Cativa au masti la gura si chipurile tuturor, vizitatori sau bolnavi, sunt palide si obosite. Nu ma mai mira nimic, nu vreau decat sa stau jos undeva si sa ma odihnesc.

Urasc spitalele si tot ceea ce repezinta ele, dar de data pur si simplu nu-mi pasa. In timp ce strabatem curtea, ma simt in siguranta, imi spun in gand ca aici n-are ce sa mi se intample, fiindca ma aflu exact in locul potrivit daca cumva, imi trece prin minte sa mi se faca rau. Gandul acesta mi-a tinut "de cald" de multe ori, de fapt de fiecare data cand m-am aflat in spitalul din Cluj, care practic, a devenit un fel de a doua casa a mea.

Aflam de la cei care asteapta prin curte, ca trebuie respectata procedura de inregistrare prin secretariat, inainte de a te prezenta la un medic. Foarte bine, oricum nu stim niciun medic, nu stim la cine sa mergem. Intram in anticamera unde o multime de oameni, majoritatea in varsta, asteapta fie pe scaune, fie la coada interminabila ce serpuieste prin toata incaperea. E foarte cald si mi-e foarte rau. Dintr-o data am sentimentul inutilitatii drumului parcurs pina aici, caci mi se pare de-a dreptul imposibil sa ajung la vreun medic in viata asta sau intr-o viata viitoare.

Privesc cu deznadejne in jur, dar niciun scaun nu e liber si nimeni nu da semne c-ar vrea sa elibereze vreunul pentru mine. Doar sunt toti bolnavi aici, nu? Ma intorc si ies afara, unde macar e aer curat. Ma sprijin cu greu de-o balustrada si ma gandesc ca altcineva va trebui sa rezolve in locul meu situatia asta, caci nu voi fi in stare. Nici azi nu stiu cine a stat la rand pentru mine, sotul meu sau soacra mea; imi amintesc doar ca dupa un timp infinit de lung petrecut afara, cu capul pe balustrada aceea, m-au chemat inauntru, caci mi-a venit randul.

Secretara verifica deja documentele mele apoi ma intreaba amabila daca am vreo preferinta in ceea ce priveste medicii. Nu, nu am, nu cunosc niciun medic. "Bine, atunci va repartizez eu, mergeti la dr. Vasilache". Iau toate documentele pe care mi le da si ma indrept spre iesire, cu un pic mai multa speranta dar aceeasi stare de rau. Cabinetele medicilor sunt in cladirea de vizavi.

Intram si din nou imi vine sa vars, atat mi-e de rau... Greata mi se amplifica in momentul in care realizez ca si aici va trebui sa stau la coada, caci in fata mea sunt aceeasi oameni care fusesera si la secretariat si care isi asteapte acum randul la medic. Ma sprijin de perete si tin ochii inchisi... Undeva, langa mine, se aude o voce cu accent moldovenesc:" Veniti si stati jos, ca va e rau mai tare decat imi este mie". Baigui un "multumesc" incetisor, merg si m-asez pe locul eliberat de o tanara pe care o binecuvantez in gand. Imi sprijin capul de perete si-nchid ochii din nou.

Raman asa o vreme, timp in care in jurul meu ascult foiala, trancanelile si gemetele oamenilor si-ntr-un tarziu sunt chemata, caci mi-a venit randul. Intru in cabinet si dau cu ochii de doamna de pe strada, care ne-a indicat unde e clinica. Ma invita sa ma asez si-ncep sa-I povestesc despre tot ceea ce simt si de ce ma aflu acolo. Ma asculta cu mult interes, apoi imi cere sa ma intend pe pat si ma consulta sumar.

"Doamne da, sa fie ceea ce cred eu" imi spune imediat cu vocea plina de speranta si la auzul acestei fraze, incep si eu sa prind putere... si speranta... Sa nu fie ce cred eu?
Nu-mi pune niciun diagnostic insa, acesta va urma dupa cateva zile, speram ca nu mai mult de doua, timp in care voi sta internata pentru analize, investigatii si-asa mai departe. Imi vorbeste tot timpul cu voce calma, fara urma de ingrijorare, doar plina de compasiune si reuseste sa-mi castige increderea.

Prin putere, parca din ce in ce mai mult. Sunt pe drumul cel bun, o stiu. Doamne, iti multumesc ca m-ai adus pina aici.
Ies afara imbarbatata de cuvintele doctoritei, le spun alor mei ca trebuie sa ma internez si pornim toti, catre spitalul care se afla in cladirea din fundul curtii.  Cladirea aduce mai degraba a muzeu interbelic, decat a spital.
N-are-a face, important e ca ma aflu intr-unul dintre cele mai bune clinici de hematologie din tara si totul va fi bine, imi spun cu incredere, in timp ce pasesc sfarsita, pe usa "muzeului".

citeste continuarea