In asteptare

De ceva timp incoace, ma aflu intr-o sala de asteptare, traiesc intr-un vestibul al existentei mele, pe care nu stiu cand il voi parasi. Care va fi urmatoarea incapere in care voi pasi? Nici asta nu pot sa stiu. Pot doar sa sper ca va fi una mai luminoasa decat asta in care ma aflu acum.

Asteptarea e una provizorie, chiar daca ea poate dura toata viata. Eu sper ca nu va fi astfel, chiar de va dura mai mult. Nu este foarte placut sa iti petreci timpul asteptand, chiar daca asta nu e cel mai rau lucru care ti s-ar putea intampla. E doar o etapa, continui sa-mi spun.

Nu sunt singura in acest vestibul aflat in semi-intuneric, nici n-as putea sa fiu, caci mi-as pierde rabdarea si pana la urma, mintile. M-au insotit aici mai multi, slava Domnului. Familia mea e cu mine, prietenii mei sunt aici, toti cei care au grija de mine. Cu totii asteptam.

Asteptam sa se schimbe ceva. Asteptam ca eu sa-mi revin si sa fiu iarasi cum am fost. Si daca acest lucru nu este posibil, astept doar putina ingaduinta din partea bunului Dumnezeu, asa incat sa nu mai depind in totalitate de ceilalti. Iar daca nu, oricum asteptarea se va sfarsi, intr-un fel sau altul. Asa ca, deocamdata astept.

Si ca in orice sala de asteptare, aici imi trebuie rabdare. Imensa rabdare trebuie sa am, astfel incat uneori sa pot darui din ea si celorlalti. Pentru ca e greu ca ei sa nu isi piarda rabdarea, mai ales cand nu stiu exact pentru ce asteapta si daca rezultatul asteptarii nu va fi in zadar.

Am invatat in timp, sa imi cultiv rabdarea. A fost foarte greu, eu fiind obisnuita sa traiesc pe repede inainte. Pesemne asta a foast totalmente gresit si de aceea, cand Dumnezeu mi-a croit destinul, a hotarat sa ma invete despre rabdare. Si a avut dreptate, ca intotdeauna. Incet si cu greu, am invatat ce e aceea, am invatat sa strang din dinti si sa suport chiar si atunci cand ma simteam la limita puterilor.

Rabdarea merge mana in mana cu speranta, asta am mai invatat in anii acestia de cand sunt traiesc impreuna cu boala pe care o am. Cu cat sper mai mult, cu atat rabdarea e mai mare. Si chiar si atunci cand nu mai vad luminita de la capatul tunelului, insa reusesc sa tin speranta in viata, rabdarea nu ma paraseste.

Am avut si am, nu de putine ori, momente in care asteptarea ma omoara, aici in sala mea de asteptare. Momente de frustrare, in care imi vine sa-mi strig atat de tare neputinta, incat sa se auda dincolo de acesti pereti. Poate cineva de dincolo, Stapanul Suprem al acestei usi care ma desparte de urmatoarea incapere, ma va auzi, i se va face mila si-mi va deschide usa.

Dar ce se va intampla atunci? Caci va veni si momentul acesta, fie ca eu voi striga ori nu. Voi iesi de aici in sfarsit sau voi intra intr-o alta incapere si mai intunecoasa?

Nu vreau sa cred ca e posibil sa raman aici, in asteptare, toata viata pe care o mai am de trait. Dar e posibil, totusi. Si de va fi asa, va trebui sa invat ceva nou: sa invat sa traiesc asa, sa invat sa nu mai astept nimic nou. Si totusi... nu vreau. Refuz. Insa nu eu pot hotari asta.

Astept de cateva luni deja, mai precis de sase. Am asteptat sa-mi treaca durerile cumplite de cap, cauzate de meningita si mi-au trecut. Am asteptat apoi sa treaca urmarile meningitei, fara sa stiu daca acest lucru va fi posibil sau nu. Adica, sa pot merge si vorbi din nou bine. Si s-a putut, n-am asteptat in zadar.

Am asteptat sa incep o noua cura de chimioterapie si am reusit sa trec cu bine si peste asta. Dupa care, in urma cu mai bine de doua luni, s-a produs raul in bratele caruia traiesc de atunci incoace: am ramas imobilizata de la brau in jos. De atunci traiesc intr-o asteptare continua, sperand sa se termine intr-un fel sau altul.

Am asteptat un diagnostic, care n-a fost insa clar, am asteptat investigatii neurologice si hematologice, apoi rezultatele acestora, acum astept din nou rezultatele unor analize mute mai sofisticate, care nici macar nu se fac in tara si de aceea intarzie prea mult. Apoi mai astept un diagnostic precis, dupa care un tratament care sa ma scoata din aceasta stare. Vreau si cred ca acest lucru va fi posibil. Iar pana atunci, astept.

Serile se lasa in continuare,  neindoios, peste mine si raman singura, cu gandurile mele, in asteptare. Astept o noua zi, de asteptare.