Calatorii de toamna (II): Mina de sare de la Cacica

urmare de aici

 Prima oara am auzit vorbindu-se despre mina de sare de la Cacica, in clasele gimnaziale, la orele de Geografie. Nu mi-am inchipuit ca voi ajunge aici vreodata, insa viata te conduce in locuri nebanuite, asa incat iata, in toamna anului 2015, pasii ne-au purtat incoace.

A fost de fapt, printre primele locuri pe care le-am vizitat dupa ce am ajuns in Bucovina. Era si greu sa nu o facem, de vreme ce Cacica se afla la o distanta de doar 36 de kilometri de Bucovina Lodge, unde suntem cazati in Vama. Mai mult decat atat, exact peste drum de mina se afla Bazilica Romano-Catolica "Adormirea Maicii Domnului", pe care de asemenea dorim s-o vizitam.

Ca sa ajungi de la Vama la Cacica, trebuie doar sa urmezi DN17/E58, trecand prin Gura Humorului, pana la Păltinoasa, dupa care te inscrii pe DN2E pana la Cacica. Oricum, nu e complicat de ajuns, iar cu un GPS rezolvi foarte simplu problema, considerand ca asta poate fi o problema.
In Gura Humorului trebuie sa te astepti la un trafic greoi, caci n-ai alta varianta decat sa strabati orasul, dar nu dureaza foarte mult si vei scapa si din aglomeratie. Odata ce treci si de cele cateva sate care urmeaza, drumul e liber si in cel mult trei sferturi de ora ajungi la destinatie.

 Asta facem si noi acum, caci fiind prima noastra zi in Bucovina, ne-am trezit mai tarziu decat am fi dorit, apoi ne-am rasfatat cu un mic dejun imparatesc la Bucovina Lodge, dupa care s-a dovedit a fi prea tarziu pentru a porni la un drum mai lung.

Salina de la Cacica este una dintre cele mai vechi exploatari de sare din Europa, datand de pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea, cand s-au descoperit aici zacamintele de sare. Ulterior darii in exploatare, s-a inlesnit venirea aici a nenumarati muncitori de pe intreg cuprinsul Imperiului Habsburgic de atunci. Majoritatea muncitorilor veniti la Cacica erau polonezi, ceea ce a dus in timp la cresterea comunitatii poloneze din zona  pana in zilele noastre, cand a devenit majoritara. Acest lucru a determinat si faptul ca locuitorii din Cacica sunt in majoritate de religie romano-catolica.

Iata-ne asadar la ceas de amiaza dogoritoare aidoma uneia de vara, in fata Minei din Cacica, inarmati cu aparatul de fotografiat si cate o haina suplimentara, caci in salina nu sunt mai mult de 14 grade.
Aflam care sunt tarifele (vezi aici site-ul Societatii Nationale a Sarii, care are si poze mult mai bune decat ale noastre), platim biletele de intrare, apoi ascultam cu atentie regulile de securitate spuse de catre doamna de la ghiseu si intram.

Suntem in fata unui lung sir de trepte de lemn (vreo 200 la numar), care ne vor purta pasii prin pana in strafundurile minei, la adancimea maxima de 44 m, in asa numita "Sala de bal". Coboram cu atentie tinandu-ne de balustrada, caci pe masura ce inaintam, treptele devin tot mai alunecoase. De-a lungul timpului, lemnul s-a impregnat treptat cu sare, astfel incat la adancimi mai mari, aceste trepte par sculptate direct in sare.

Asa cum am aflat, toate galeriile din mina, precum si spatiile amenajate, au fost sapate manual, fara ca niciun fel de utilaj sa ajute la acest lucru.

Din loc in loc, pe peretii de sare inegriti de vremuri, se mai zaresc vechile indicatoare pentru diverse coduri de comenzi, utilizate de catre mineri. Vedem intr-un loc si un clopot ruginit, a carui intrebuintare era probabil sa anunte iesirea din șut sau alarma.

Continuam sa coboram si undeva la adancimea de 20 m, ajungem in primul spatiu sapat manual de catre mineri si amenajat pentru rugaciune. Este vorba despre "Capela Sfintei Varvara", sfanta romano-catolica, socotita a fi protectoarea minerilor. Capela a fost amenajata in lipsa unei biserici  atat de dorita de catre credinciosii polonezi din zona.

Altarul in fata caruia spunem in gand o rugaciune, este deschis, specific bisericilor romano-catolice. Deasupra acestuia, un candelabru cu ornamente din sare, lumineaza incaperea.

Pe una dintre laturile capelei este un amvon, sculptat de asemenea in sare, dar care in prezent nu se mai utilizeaza din cauza lipsei de siguranta.

Pe peretele opus altarului, o icoana a Sfintei Varvara, protectoarea minerilor. 

Coboram mai departe, lungul sir de trepte.

Vreo cincisprezece metri mai jos, la adancimea de 35 m, ne aflam in fata "Capelei Ortodoxe", de asemenea sculptata manual de catre mineri, dar nu ata de larga cat prima capela.

Desigur ca si aici exista un altar, unde poti aprinde lumanari si te poti ruga. Facem si noi acest lucru, dupa care iesim sa admiram basoreliefurile sculptate pe peretii inconjuratori.

Pornim din nou prin galeriile intortochiate si atmosfera devine tot mai sumbra. Pasim singuri prin tunelul intunecos si fara de sfarsit parca, pentru a gasi Lacul Sarat din inima acestei mine. Parca suntem intr-un film de groaza, caci niciun chip nu razbate din noapte, ci se aud doar sunete si voci indepartate.

Ajungem in sfarsit la lacul artificial si aici se schimba iarasi atmosfera, Totul e luminat, iar lacul din mijlocul incaperii e inconjurat de un gardulet de lemn, din apa razbind luminitele albastre ale unor leduri. Dam un ocol si observam si pluta (sau ce-a mai ramas din ea),  incarcata de depuneri de sare.

Pluta era folosita in secolele trecute pentru mici plimbari pe lac, in special de catre tinerii logodnici, care urmau sa se casatoreasca.

Aproximativ la acelasi nivel cu lacul se afla "Sala de bal", numita asa nu tocmai intamplator. Aceasta era utilizata de catre comunitatea locala pentru petreceri, dans si alte spectacole.
Sala este strajuita de doua balcoane mari, din care ai vederea de ansamblu asupra intregului spatiu si totodata poti observa mai indeaproape candelabrele ornate cu cristale de sare.

Plecand de-aici patrundem mai tarziu printr-o alta galerie si coborand doar cateva trepte din lemn, ajungem in ultima sala si anume "Sala de sport". Aceasta este utilizata si inprezent pentru diverse activitati sportive, aici putand sa joci chiar si fotbal pe terenul de dimensiuni destul de mari. Pacat doar ca acum cand scriu, constat ca pozele facute aici nu sunt de cea mai buna calitate.

 

Ajunsi, iata, la capatul drumului nostru prin inima minei de sare, vazand cred, tot ceea ce se putea vedea, nu avem de cat sa facem cale intoarsa. Gandul ca va trebui sa urc la intoarcere cele doua sute de trepte, ma sperie putin, caci nu sunt intr-o stare prea buna. Ne vom opri sa poposim insa, ori de cate ori va fi nevoie.

Purcedem asadar pe drumul de intoarcere si incepem sa intalnim in calea noastra tot mai multe grupuri de turisti care coboara. De data asta, drumul prin lunga galerie intunecoasa nu ne mai pare atat de straniu, caci deseori linistea e intrerupta de chiote ori rasete puternice, ale unor grupuri vesele.

Pe jos calcam pe vechile sine care foloseau pentru transportul carucioarelor cu sare, la suprafata.

Sinele sunt subtiri iar ecartamentul e atat de mic, incat pare a fi o mina in care s-ar zice ca lucreaza cei sapte pititci ai Albei-ca-Zapada.

N-a fost atat de greu sa razbatem pana la suprafata, ba chiar drumul mi s-a parut mai scurt decat la coborare, probabil fiindu-mi cunoscut deja.

Iesim dupa mai bine de doua ore la lumina, cu ochii mici, precum cartitele care-si petrec timpul sub pamant si repede ne dezbracam pana la tricouri, fiindca afata sunt aproape treizeci de grade.

Salina din Cacica nu e o mina de sare ca oricare alta. Cel care merge acolo, trebuie sa-si stearga din minte imagini pe care eventual le-a colectat de prin Salina Turda, Praid sau altele. 

Nu e atat de spectaculoasa precum acestea de mai sus, nici pomeneala, dar e un loc plin de originalitate, data de faptul ca totul aici e sculptat manual si nu in ultimul rand zic eu, de vechimea pe care o are

Si pentru a nu va rataci cumva in cautarea ei, iata si coordonatele:-)

citeste si continuarea aici